duminică, 15 octombrie 2017

Cercul lui Gomez

   
Lui Claudiu Burlacu

         Gomez nu era un băiat oarecare. Avea doar cinci ani și era unul din puținii băieți din cartierul Puerto Madero din Buenos Aires, care se credea cerc. Asta nu pentru că era gras, ci pentru că era orb și totul în lumea lui era redus la un imens cerc, în întregime negru, în care încăpeau toate lucrurile și întâmplările din viața lui. Pentru el era foarte ușor să intre în lumea aceasta, și nu e nici de mirare,  fiindcă până la urmă, el era doar un copil. Un copil bun, care putea fi, și asta era doar o dorință modestă de-a lui, unul din cei mai buni prieteni al unor alți copii. Gomez vorbea puțin și îi plăcea să facă glume. Când prietenii râdeau, simțea că cercul lui negru nu îl mai putea strânge ca un corset, cum se întâmpla uneori, ci se umfla, dilatându-se sub presiunea unei respirații ciudate și plăcute, ca un pește-balon. Fericirea lui avea deseori gustul înghețatei de cacao și mirosul brațelor mamei sale. Pe tatăl său nu-l văzuse niciodată, astfel că nu avea nici o amintire paternă în acel cerc al lui. Pană la vârsta de șapte ani nu-și făcuse nici o problemă vis-a- vis de lumea lui imaginară. Într-o zi însă, îl cunoscu pe cel care avea să devină cel mai bun amic al său, Pedro. Pedro se mutase în Argentina, venind din Spania, de la Madrid.  Gomez își va aduce aminte întotdeauna cum a decurs prima lor întâlnire.
- Bună ! Eu sunt Pedro.
- Bună, Pedro. Eu sunt Gomez.
Au devenit colegi de banca la școala din Puerto Madero. Pedro l-a întrebat în acea zi despre el, și Gomez i-a vorbit despre cercul lui.
- Cerc ?! a zis Pedro. Dar asta e fantastic !
- Nu-i așa ? i-a răspuns Gomez.
- Gomez, a mai spus Pedro, dar tu știi că toate cercurile au un centru ?
Gomez a înlemnit la vorbele prietenului său. Centru ? Care centru ? Eu am un centru ? Cercul meu are un centru ? Care e centrul meu ?
Anii au trecut și cei doi prieteni, Pedro și Gomez, s-au despărțit. Gomez a ajuns librar  în cartierul său, și nimănui nu i s-a părut ciudat să cumpere cărți de la un orb, iar Pedro a plecat să se facă marinar. Întrebarea lui Pedro a rămas însă de atunci ca o rană în mintea și inima lui Gomez. La șapte ani a convenit că centrul cercului său era mama sa, Galia. La douăzeci și patru de ani a cunoscut-o pe Maria,  și astfel printr-o nouă convenție, a convenit că avea nevoie de încă un centru pentru cercul său. Apoi s-a născut fetița lui, și apoi băiatul lui. Și pentru fiecare a avut nevoie de încă un centru. Apoi mai erau Alonzo, Elissa, Chiquita, Bolivar, Chico, Ignacio, toți prietenii lui. Pentru fiecare, Gomez așezase încă un centru, și încă un centru, și ... încă un centru ... Bineînțeles că în inima sa Gomez s-a întrebat de multe ori câte centre poate avea cercul lui. Pedro îi vorbise numai de unul. Într-o zi de iulie Gomez s-a întâlnit din nou cu Pedro. Prietenul său venise de la Cadiz, în ultima sa cursă pe mare înainte de pensionare. Cei doi vechi amici s-au îmbrățișat.
- Bună, Gomez !
- Bună, Pedro !
- Gomez, cercul ... Cine ar fi crezut ...
- Pedro, iartă-mă, a zis Gomez, dar vreau să te întreb ceva. Un cerc poate avea mai multe centre ?
- Mai multe centre ? Un cerc ? Nu se poate, i-a răspuns Pedro, și a continuat zâmbindu-i, dar infinitul poate avea oriunde centru. Când cercul se deschide și devine infinit, nu mai contează unde pui centrul, Gomez. Orice punct din cercul tău devine un centru.
- Mulțumesc, Pedro. Mulțumesc, i-a răspuns Gomez.
Gomez și Pedro s-au despărțit a doua oară.  Însă Gomez nu l-a uitat niciodată pe prietenul său, Pedro, cel care i-a vorbit prima oară despre centrul unui cerc. 

14 octombrie 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu