vineri, 19 mai 2017

Delia ... Schițe de roman


Delia ...

" Îngerul a văzut frumusețea Femeii și a iubit-o ..." Leconte de Lisle.

Redescoperiseră amândoi - pentru a câta oară în această lume ? - făptura fantastică a dragostei, cea cu patru ochi și două inimi, născută pentru cer din umila rasă a pământenilor. Și s-au bucurat în timp de dărnicia vederii ei uriașe, singura care putea cuprinde dintr-o ocheadă lumea întreagă. Abia așa au simțit cum este lumina caldă într-o vară eternă, cum țârîie greierii luna în noapte dintr-o iarbă verde-smarald cum n-a mai fost niciodată, și ce gust - mmm ! - are o piersică mușcată și împărțită cu buzele sau cum miros genele ei și ale lui, aspre ca spicele, pe o pleoapă umedă.  Pielea crudă a tinereții, fraged înmugurită peste trupurile noastre, cea pe care ne-o smulge timpul doar de pe față, e ceea ce pierdem, vrem, nu vrem, cu toții, dar de care ne amintim întotdeauna în inimi cu o plăcere melancolică. Vremurile bogate ale dragostei în sărăcie, trăiesc doar în acel singur timp magic și fecund al tinereții, în care toate dorințele se îndeplinesc. Delia a fost trandafirul lui Bogdan . Rosa mystica ... Așa îi plăcea lui să o dezmierde. Nu a fost prima lui iubire, dar a fost cea care nu se mai putea uita. Viața are deșeuri pe care memoria le aruncă în malaxorul misterios al inconștientului, însă ceva creierul nostru e decis să păstreze. Ceva ce noi numim amintiri. Cum ? Nu știm. Un dar al naturii sau al divinului pentru oameni. Iar cele mai vii sunt cele care au fost legate cumva de afectivitatea noastră.  Delia totuși ... A fost o pasiune aproape bolnavă. Se spune că nu păstrăm ca amintiri mișcări vii ca cele dintr-un film, ci fotograme, fotograme încărcate de emoții și de visuri. Delia fusese pentru Bogdan ca Paola, acel înger umbrian din La dolce vita, cea care îl invită pe Marcelo la o plimbare pe malul mării, la finalul acelei capodopere felliniene. Însă spre deosebire de Marcelo, Bogdan nu fusese surzit de vacarmul lumii infertile și de zgomotul vântului lipsit de șansă. El o auzise pe Delia. Și auzind-o, vocea ei îi rămăsese nu numai în creier, ci mai ales în inimă, pentru că, paradoxal, nu cu urechea o auzise, ci cu inima. Iar inima ... câte lucruri frumoase poate auzi inima cu urechile ei.
...........................................................................................................................
- Man, m-am îndrăgostit !
- Ești un prost, Bogdane !
- Nu, serios, Vladi ! O iubesc !
- Cine e ?
- O cunosc, bătrâne, dar nu știu încă cum o cheamă.
Ești praf, i-ar fi zis Vladimir. Ce dracu ai fumat, să-mi dai și mie ?
          În parcul Copou L-a văzut Bogdan pe Dumnezeu umblând în răcoarea serii. O ținea atunci pe Delia de mână și povesteau  amândoi vrute și nevrute, iar El îi asculta fericit. Tot acolo i-a spus pentru prima dată Deliei că o iubește și că ea este Doamna vieții lui, așa cum Beatrix a fost Doamna lui Dante. Iar eu cred că așa trebuie să fi fost și raiul lui Adam și al Evei.
............................................................................................................................
Bogdan nu era genul de bărbat care să umble cu mai multe femei deodată. Butada aceea franțuzească  cum că un bărbat ca să nu sufere din dragoste ar trebui să aibă trei femei : una cu care a fost, dar la care s-ar putea întoarce, una cu care să fie în prezent, și una cu care ar putea să fie în viitor, nu i se potrivea  deloc . Nu era un ipocrit sau un psihopat egocentric. N-ar fi ezitat nici o clipă  să sufere din dragoste. Nu pentru că ar fi fost, Doamne ferește ! masochist , ci pentru că în concepția lui, în dragoste ca și în viață lucrurile trebuiau lăsate să curgă firesc, așa cum curge sângele prin artere sau dintr-o rană. Firescul, un condiment al eleganței, cea mult iubită de Bogdan și spre care dorea să tindă în orice. Asupra unei relații – ca o lege a cerului asupra pământului - el știa că stă suveran  Dumnezeu.  Întâlnire a două mari iubiri, /Pogoare harul spre această înfiripare . “ a spus mai frumos Shakespeare.
        Și totuși cine era Delia ? Un coup de foudre ! Toată pasiunea strânsă de Bogdan după o iubire din liceu eșuată într-o mare dezamăgire s-a  revărsat  în acea clipă magică a întâlnirii. Nu e nebunesc să te îndrăgostești de o persoană despre al cărui suflet să nu știi nimic ?  Dar el știa deja foarte multe despre ea, fiindcă o simțise. Dacă v-aș spune ce l-a fermecat la Delia atât de tare atunci poate o să râdeți sau poate nu. Piciorul ei mic. Mai exact călcâiul. Încălțată cu o pereche de teniși albi, Delia nu mergea, plutea !  Plutea, radiind în jurul ei o vibrație de fragilitate și de gingășie. Era ceva între zbor și levitație. Într-un tablou suprarealist a la Chagall, fata aceasta sigur ar fi purtat în piciorușele ei sandalele cu aripioare ale lui Mercur, iar Bogdan i-ar fi cântat la chitară de undeva de dincolo de nori melodia grupului Beatles „ All you need is love ”. Acompaniat bineînțeles la vioară de o capră. O combinație genială, cea mai aproape de universul iubirii, pentru că doar iubirea poate face aceste apropieri aparent imposibile.  Și nu numai pasul ei îi plăcuse. Nu. Și nu pentru că asta ar fi însemnat prea puțin. Zâmbetul  !  Zâmbetul acela de vrajă împletită cu erotism. Dinții aceia mici, gura ca un trandafir, da, și mai ales lumina caldă din ochii ei albaștri. Ce fereastră ! Ce soare ! Spre ce  lume fermecătoare se deschidea ea spre el. Delia respira naivitatea unei flori neatinse, născută poate din copilăria ei lipsită de griji, dar să nu uităm că totul se întâmpla și în ochii și în inima lui Bogdan. Naiv în toată povestea asta – paradoxal ! - era mai ales Bogdan. La vechii chinezi această năstrușnică însușire era un semn de mare înțelepciune, iar înțelepciunea, aceștia o reprezentau  simbolic printr-o ureche mare. De aceea în acel tablou suprarealist de care v-am vorbit, Bogdan poate ar mai fi avut și niște urechi mari.  Spun poate, fiindcă un psiholog evoluționist ar fi avut cu siguranță o cu totul altă părere. O privire precară aruncată pe fugă unei femei blonde ar fi fost după acel savant doar declickul pentru această îndrăgosteală buimacă a lui Bogdan. De ce ? Pentru că, spre a nu se pierde șansa unei fecundări, prin căile bătătorite biochimic de gene ale unor circuite neuronale înnăscute a pornit către lumea conștientului un verdict pozitiv de genul: femeia e tocmai bună de prăsilă ! du-te la ea ! Mai bine o analiză defectuoasă, dar cu rezultate pozitive pentru perpetuarea speciei - dacă e într-adevăr bună sau frumoasă, mai vedem noi pe urmă, tu acum du-te repede după ea ! ar fi analizat inconștient creierul lui Bogdan - decât pierderea unei acuplări. În această paradigmă care pur și simplu enuclează lumea de mister și de frumusețe alegerea a fost clar instinctuală și nu inteligentă. Dealtfel știința ne spune, parcă ridicând profanator un văl al lui Isis de pe fața lumii, că o femeie nu miroase mai bine și nu e mai frumoasă ca atunci când e la ovulație. Iar bărbații se pare că știu asta  prin semnalele ancestrale ale consoartelor noastre trimise către receptorii lor, de toate felurile. Ei văd sau miros asta ca oricare alt animal. E adevărat că totul ne apare un pic mai subtil. Din fericire, în situația dată, natura a fost un pic mai elegantă cu noi, fiindcă semnalele fiind discrete nu se adresează creierului conștient. Noi doar credem că am făcut o alegere conștientă sau cel mult am intuit așa ceva.
          O invitase la o cafea. Și vorbise aproape numai el nebăgând de seamă că lucrul ăsta ar fi putut să se întoarcă împotriva lui . Dar Delia îl privise în momentul acela mai degrabă din curiozitate decât din interes. Și curiozitatea a făcut-o să accepte și o a doua întâlnire. La a treia venise pentru sinceritatea lui. Bogdan spunea întotdeauna numai adevărul. Chiar dacă adevărul nu însemna decât produsul  imaginației sale. Iar asta l-a salvat, pentru că la a patra întâlnire, o plimbare nocturnă prin parcul Copou , Delia a fost de acord să devină prieteni. De ce ? Fiindcă nu mai cunoscuse un astfel de bărbat pe care spiritul său ludic să îl transforme în multe momente într-un copil. Delia, cu o intuiție de femeie, descoperise singură un aforism   de-al lui  Andre Gide : Bărbații sunt niște copii care îmbătrânesc .” Aș adăuga eu : nu orice bărbați, doar aceia inteligenți !
/
În timpul liceului Bogdan își vânduse colecția de reviste „ Pif ”- o comoară a copilăriei sale, care-l ajutase să învețe limba franceză și să se atașeze de lumea minoră, dar plină de umor  a caricaturii - pentru o pereche de blugi și un ceas electronic. Se despărțise de acele reviste fără regrete. Era atunci ca oricare alt adolescent din această lume și din viitor pornit la vânătoarea de leoaice, leoaice aflate ca și el la vremea pubertății. Dar acum student fiind, își cumpăra și colecționa cu totul alte mărunțișuri. Cel mai mult prețuia cărțile și discurile de vinil.
Delia era plecată acasă la Brașov. Peste câteva zile își sărbătorea ziua de naștere și își invitase cele mai bune prietene la o mică petrecere la ea acasă. Pentru prima dată de când erau prieteni simțise nevoia să-l invite și pe Bogdan. În inima ei, chiar dacă nu era încă pe deplin conștientă de asta, purta ceva ce nu se supunea rațiunii  și pe care noi toți o numim iubire. Da, dragostea ei nu era o emoție care să se supună rațiunii. Și acest sentiment se strecura în ea ca o plantă, trimițându-și rădăcinile spre cele mai intime colțuri și purtând în el și cu el fiorul unei inflorescențe cu puteri miraculoase. Bogdan îi acceptase invitația dintr-o suflare.  Se putea oare să fie altfel ? Exista doar o mică problemă de care știa însă numai el. Cu ce bani să-i cumpere Deliei un cadou și cu ce bani să-și plătească drumul la Brașov ? Deși era bursier banii erau cam puțini. Nu avea economii și de la prieteni nu împrumutase niciodată. Asta pentru că moștenise de la mama lui o ură pentru datorii. Nu-i plăcea nici să ceară bani, dar nici să dea. Singura soluție salvatoare pe care o întrezărea se găsea pe rafturile bibliotecii sale. Așa cum în adolescență își vânduse colecția de reviste Pif “, acuma venise rândul să sacrifice altceva. Niște cărți. Dar care ? La vremea aceea exista un trend în România să citești Cioran.  Era foame după Cioran, iar el își cumpărase aproape tot ce se tipărise  la editura Humanitas .  “ Fie …“ , își spusese atunci  râzând ca un Dumnezeu glumeț și pus pe farse : “ Să fie Cioran ! ” .
Și scosese toate volumele pesimistului de la Paris din biblioteca sa, le puse într-o geantă și se opri cu ele la primul anticar din Piața Unirii din Iași. Și le vânduse. Îl vânduse.
……………………………………………………………………………………
- Vreau să vând niște cărți .
- Ce anume ?
- Cioran .
- Bine . Scoateți-le, să vedem ce aveți !
Bogdan ridică în fața anticarului toată colecția de Cioran ca pe o columnă.
- 1,2,3,4,5,6,7 … , număra anticarul ascunzându-și satisfacția sub o morgă de om dezinteresat. Bine . Vă dau …
Bogdan luă banii și plecă stupefiat . Avea  un pic inima strânsă.  Pentru că el își iubea cărțile. N-am văzut în viața mea așa ceva. Mi l-a cumpărat pe Cioran la metru. Și eu l-am vândut pe Cioran la metru … “  Intră într-o parfumerie și luă acel parfum preferat al Deliei:  Fleurs du printemps. Când îl văzu ambalat într-o cutie pentru cadouri,  Bogdan cunoscu senzația aceea de a fi în al noulea cer. Totul pentru Delia, gândea. Nimic nu mai rămăsese de făcut. Doar biletele de drum de cumpărat și cu Dumnezeu înainte. Fără frică !
Cât despre Cioran, Bogdan cu parfumul pentru Delia în mână era acum fericit și fără nici un regret. Știa că de fapt Dumnezeu îi dăduse altă valoare gestului său. Cred că o bănuiți și voi. Cine poate spune cât valorează iubirea ?  Deci sfatul lui Bogdan pentru prietenii lui a fost de atunci : “ Vreți să fiți iubiți de femeia de care sunteți îndrăgostiți ? Vindeți-vă biblioteca și cumpărați-i un parfum  ! ”
Nu-i un sfat rău. Delia a primit drept cadou,  nu un parfum, ci așa cum spunea  lordul George Gordon Byron, aripi  ! “ Iubirea nu aduce nici un dar mai generos decât aripile sale. “   Numai Vladimir s-a supărat un pic. Cum să-și vândă cineva cărțile pentru un parfum ? Bogdan i-a explicat că nu a făcut-o pentru un parfum, ci pentru o femeie, și cu asta s-au împăcat. Pentru o femeie, da ! Asta putea accepta și Vladimir. Era logic.  
………………………………………………………………………………………
          Cândva, acum vreo 2,5 sau poate 2 milioane de ani în urmă, creierul hominidelor s-a dublat. Unii zic că lucrul acesta s-a datorat schimbărilor climatice – o eră glaciară nu era de ici colea - , alții că de vină ar fi fost frigerea cărnii – cineva isteț tocmai primise titlul de master chef  al tribului ! -  , cert este că atunci mediul ar fi forțat un contact social mai strâns, care a determinat și apariția limbajului. Coborârea laringelui s-a produs pentru că strămoșii noștri au trebuit să se ridice pe două picioare și să alerge mai mult și mai repede pentru supraviețuirea lor, adică printre altele, și după fripturi și sex. Limbajul nu însemna doar însușirea unor foneme. Bu nu însemna nimic. La fel ma sau ta sau pa - mai târziu a apărut ! - . Dar în momentul în care am început să le legăm … Bu-bu , ma-ma, ta-tapa-pa … lumea noastră interioară s-a putut deschide către lumea exterioară. A apărut și sintaxa și noi am putut astfel să fim noi, nu numai eu, sau tu, sau el … și mai ales am putut astfel să cucerim mai frumos o ea !  Da. A supraviețuit cel care a reușit să prindă animalul, să-l frigă și să-l ofere doamnei drept cină romantică, gustoasă și hrănitoare. Câtă poezie au evoluționiștii ăștia ! 
……………………………………………………………………………………….             
          Asta era Delia. O fantezie feminină cu bucle blonde și ochi albaștri. Ca un înger eminescian. Sau poate, demon ?
Suflete ! de-ai fi chiar demon, tu ești suntă prin iubire, / Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.   ar fi citat Bogdan din Eminescu.        
          Astăzi se emit ipoteze de ce bărbații preferă să aleagă blondele. Veșnicul instinct primitiv le spune asta . Bărbaților le este teamă de a nu alege din eroare o femeie bolnavă. Brunetele prezintă mai greu și mai târziu semne de boală pe fața lor, ceea ce la blonde nu se întâmplă. La ele un ten pernicios apare imediat. Așa că e mai sigur să alegi o blondă cu ten strălucitor, fără să te-nșeli asupra sănătății ei, decât să riști să faci copii bolnavi cu o brunetă aparent sănătoasă. Totul se rezumă la perpetuarea speciei. Nu are nimic din magia fabuloasă a iubirii, ci este doar un calcul rece, instinctual, al creierului nostru.
          Dragostea e o nebunie frumoasă. Singura nebunie acceptabilă.  Dar iubirea aceasta  dintre Delia și Bogdan nu s-a vrut o nebunie liniștită pentru că nebunie liniștită nici nu există. Bogdan a plecat împreună cu Ea într-o călătorie, din care s-a întors numai ea.   
.................................................................................................................................
-Vladimir, ce e dragostea ?
- Nu știu, Bogdan ! Îți spun cum fac eu. O duc în club, îi dau două- trei shoturi și pe urmă îi umblu-n chiloți. Dacă a mers cu mine-n club înseamnă că s-a așteptat și la asta. Lumea știe cine sunt. Și eu nu mă ascund după vorbe. Și știi ce-i ? De multe ori ele au procedat așa cu mine, nu eu. Dacă nu te mănâncă, nu te scarpini, nu ? Ața în ac nu intră singură.
- ...
De fapt Bogdan chiar se gândea atunci că Vladimir nu știa nimic despre dragoste.
- Vorba celor de la Nightlosers ... Vladimir fredonă : dragostea-i ca și o râie, te mănâncă și-n călcâie !  Apoi râse. Nu mai pune întrebările așa de serios ! Dragostea te poate călca-n picioare într-un mod cum numai ea o poate face. Toți au impresia că iubirea asta numai construiește. Nu, frate ! Poate și dărâma ! Pentru că suntem proști ! Atunci când suntem proști ne dărâmă. Înțelegi ?
          Însă Bogdan credea atunci despre dragoste că este singura care poate să îți ofere o viață nouă în orice moment al vieții. Nu dragostea ne calcă în picioare, ci omul care nu mai iubește.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu