vineri, 17 martie 2017

Jurnalul lui Vladimir ... ( schițe de roman )

" Îl invidiam pe Bogdan. Ca o trădare de frate îl învidiam. Da ! Da ! Da ! De trei ori da ! Fiindcă de trei ori a cântat și cocoșul inimii mele, anunțându-mă că l-am mai vândut iar de trei ori pe Hristo și că se face iar dimineață doar  în lume, nu și în noaptea aia a mea întunecată de care nu vrea să știe nimeni. Aia mai a dracului și mai statornică decât râia, dosită de moarte în buzunarul de la piept al minții mele. Aș fi vrut să fiu ca prietenul meu. Să pot avea și eu un dram de credință și astfel de siguranță. Dar mă uit la mâna mea întinsă cu care cer viață cu ochii cusuți ai unui om de paie inteligent, stând sperietoare de ciori într-un lan mediocru. Răstignit acolo între gânduri pe doi pari, cu trupul meu simțitor învelit de cârpele imposturii, văd palma asta a mea goală împungând ca un băț cerul. Golită ca un intestin, mâna asta neuronală cu care cerșesc lumină e goală încă de la Apocalipsa cu care am judecat cărțile citite. Mereu o voi vedea goală. Ăsta e blestemul meu. Nu pot să apuc nimic din ceea ce nu se poate apuca. Doamne, sunt momente  ... Am momente de o luciditate barbară și violentă. Sunt un sadic primitiv, sporovăind nebunește cu mine însumi și respirând angoasant, ca dintr-o unică alveolă pulmonară înecată în vapori de diluant, aerul toxic al înălțimilor. Sadic și cinic, pentru că nu am suficientă inimă ca să fiu moale ca o piftie de porc pe masa de Crăciun. Creierul meu nu doar mi se pare de oțel. Este ! Spintecă tot. Dar străpunge și inutil aerul. Dac-ar curge sânge ... O, dacă ar curge sânge și din cerul ăsta al meu plin de mațe. Ce bine ar fi ! Dar eu sunt altfel. Am senzația că cei prea inteligenți își pierd inocența, că inteligența singură e un blestem pecetluit pe vecie. Nu pot să nu mă întreb de ce sunt așa. Pentru că simt totuși o mare iubire în mine. Inutilă. Avortată. Simt copilul pierdut. De ce ? Eu nu pot înțelege concepția imaculată, nu pot înțelege învierea. Înțeleg în schimb cuiele, crucea, ciocanul, călăul, gaura dintre coaste în care să-mi pot băga degetul și să simt pleura pe unghie că mi se împotrivește. Le înțeleg. Dar învierea cu trupul, nu ! Niciodată. Sunt eu oare tâmpit ? Sau poate trebuie să fiu mai tâmpit decât atât, făcând acel sacrificiu al intelectului ca să pot crede și eu cu o inima germinală plină de semințe rodul acelei morți spre înviere ? De ce Bogdan poate ? De ce Bogdan e atât de departe și eu atât de ... Îl invidiez. Mi-e drag prostul. Mi-e  drag fiindcă aș vrea să fiu și eu ca el. Am în schimb amară lipsa lui Dumnezeu. Când aud vorbindu-se de dulceața Lui aș vrea și eu să gust. Dar eu vreau cu papilele limbii mele. Știu că nu se poate și totuși asta vreau. Citesc frecvent în Evanghelii : Luați ! Mâncați ! Acesta este trupul meu. Eu știu că mănânc pâine. Știuuuuuu că mănânc pâineeeeee !!! La naiba ! Nu se poate și altfel ? Crucea lucidității e la fel de grea. Poate chiar mai grea. Îmi ține toate porțile închise. Degeaba bat. Nu mi se va deschide. Știu. Am bătut. Am vrut să pricep. Crede și nu cerceta se referă la handicapații inteligenți ca mine. Da. Sunt inteligent. Nu mă laud. Am făcut testări psihologice. Sunt peste medie. So what ? Nimic nu mai e de spus. O să mă înec probabil în propria mea rațiune. Singur. Toți cei ca mine mor singuri. Îngerul meu păzitor ce dracu face ? M-am dat lumii. Da. M-am vândut lumii. Sunt dependent de această vânzare. Mă umilesc ca să pot simți ceva. Ca să pot și eu ... Mint. Tot timpul. Sunt altcineva. Mă fandosesc. Îmi place să râd de proști. Nu de oligofreni. De proștii normali care cred că ei chiar sunt deasupra mea, fiindcă ei merg la biserică, spun rugăciuni, țin post, aprind lumânări și pupă mâna popii. Ei sunt ... acolo ... Eu, nu ! Eu sunt diavolul. Mă chinui. Am speranțe ... Dacă așa arată diavolul, am speranțe. Până când ? Adevărul e că mă fut pentru bani ! Pentru bani mulți. Femeilor le spun că fut pe bani, dar de fapt mă fut pe bani ! Nu-mi pasă. Moartea privește peste umărul meu. E întotdeauna acolo. O știu acolo. Omniprezentă. În cele mai lucide momente mă privește și o privesc. E atât de reală în neființa ei. Doamne, cît e de reală. Uneori intru în panică și devin anxios. Și atunci beau. Beau și îmi chem cavaleria. Dar de o bună bucată de timp nici sexul nu mă mai salvează. Am ajuns la limită. Va veni vremea când va fi numai alcool. Și după alcool ... din nou moartea. Trează. Vie. Acolo. Cocoțată pe umărul meu. Un acolo diferit de al vostru, de al lor, de al pizda mă-sii. Niciodată acel acolo nu va fi al nostru. E doar al meu. Așa cum dacă și tu îl ai e numai al tău. Ăsta e iadul cel nepromițător, furat la alba-neagra și miroasind nu a sulf, ci a neputință. A nimic. A foame transformată în pâine. Asta e  iadul meu. O gură care-și mestecă, nesăturându-se niciodată, foamea.  Moartea îmi stă pe umărul meu cum ar sta într-o vitrină dintr-un mall părăsit. Ca o aripă ciuntă și neagră cu care nu se mai poate zbura. Să mori ca să învii ! îmi spune Bogdan ca un bulldog cu gura plină de adevăr amestecat cu salivă. Îl urăsc. Îl urăsc pentru că moartea mea e altfel. E sterilă. Nu poate concepe viața cu mine. Doar se fute cu mine, așa cum și eu la rândul meu ...
Și n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ...
Sunt numai trup. Și după trup nu mai e nimic. Sunt pierdut. Dar nu pot spune că nu am trăit."


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu