vineri, 24 martie 2017

În grădina Copoului ... ( continuare ) - Schițe de roman

În grădina Copoului ... ( continuare )

- Vladi ... Crezi că inteligența este sursa conștiinței ?
- ... ?
- Uite la ce mă gândesc de câtva timp ! Să luăm de exemplu cazul unei inteligențe artificiale.
- Ok.
- Să spunem că avem două puncte A și B. Facem un soft prin care stabilim un număr finit n  de metode prin care se ajunge din punctul A în punctul B. Cu cât n este mai mare, cu atât în mod aparent, gradul de inteligență este mai mare. Nu ? N funcționează ca experiență și memorie. Având la dispoziție așa de multe situații de ” viață ”, creezi aparența de libertate și viață inteligentă. Dar nu-i așa ! Sistemul ăsta are un grad limitat de autonomie. Limitat de n. Așa începe inteligența: cu memorie și experiență. Ce ar trebui însă să facem ca să-i creștem autonomia ? Ce ar însemna cu adevărat un nivel superior de inteligență ?
- Ce ?
- N+1 ! Saltul în necunoscut ! Sistemul să descopere singur o metodă de a se ajunge de la A la B, o metodă care nu i-a fost implementată prin soft. Creativitatea! Un nivel superior de inteligență e dat de acest parametru : creativitatea. Abia din acest moment putem vorbi de un grad de autonomie, de libertate. Ai jucat vreodată șah cu un soft ? Să spunem că un program de șah are înglobate un număr n de partide, toate variantele de deschidere, algoritmii ... Ce trebuie să faci ca să-l învingi ?
- Poate ... Să-l scoți din teorie ?
- Exact ! Eu abordam problema asta prin tactica sacrificiului. O capcană care să-i dea peste cap algoritmii. Ori ce este asta, dacă nu n+1 ? Creativitatea ! Dar oricum ai da-o, gradul de libertate în cazul exemplului nostru este limitat din start. Oricât am fi de inventivi n+1 nu face decât un alt traseu de la A la B. Poți să ai un infinit de căi, creativitate nelimitată, tot ce rămâne e distanța AB. Te miști între A și B. Ce e asta ? Conștiință ? Acum fii atent ! Să facem o analogie cu viața omului. Dacă considerăm că A este punctul nașterii noastre și B cel al morții orice traseu am alege partida e pierdută. Moartea câștigă întotdeauna. Corect ? Corect. Așa e și în cazul problemei destinului. Când vorbim de destin orice cale am alege finalul tot în acel punct B ne trimite. Destinul, dacă îl acceptăm, anulează eficiența libertății în alegerea oricărei metode. Asta e dovada că în viața noastră există liber arbitru.
- Să înțeleg că Hitler, de exemplu, a beneficiat de liberul arbitru ? întrebă Vladimir.
-  Libertatea nu e numai pentru cei drepți. 
- Da! Asta-mi place !
- Acum lasă-mă un pic să-mi duc ideile până la capăt. Să nu mă întrerupi, te rog ! Doar dacă te întreb eu ceva, bine ? Acum, să o luăm de la început. Faptul că se alege  mereu un alt traseu de la A la B este o dovadă a unei inteligențe sau a unei conștiințe ? Aici Bogdan făcu o pauză. Se uita la Vladimir simțindu-l ca pe un miel nerăbdător să sugă de la țâța mamei oaie.
- Zi-mi frate ! Nu mă mai fierbe !
- E numai inteligență, Vladi ! Numai inteligență. Ce face cu adevărat saltul la conștiință ?
- Nu știu omule ! E o nebunie ce spui !
- Persoana ! Faptul că cineva merge din punctul  A în punctul B. Știința  susține că ancorarea în spațiu și în timp, adică Eu, acum și aici, este momentul nașterii conștiinței. E al doilea salt al inteligenței după creativitate. Noi ne cunoaștem pe noi înșine așa cum cunoaștem o altă persoană din lume. Știi că bebelușii înainte de a vorbi ceea ce noi numim limbă maternă își creează propriul lor limbaj în comunicarea cu noi ? Ori asta ar spune logic că gradul de inteligență e un parametru de care depinde conștiința. Și este adevărat. Iar botezul, Vladi, numele nostru, ajută, să știi, la nașterea persoanei în drumul acesta spre conștiință. Cuvântul, my friend, cuvântul, e cheia conștiinței. În oligofreniile severe bolnavii nu-și pot însuși limbajul. Între lumea noastră interioară și lumea exterioară stă cuvântul. Fără hainele limbajului nu putem realiza un contact între omul interior sau psihicul nostru, zi-i cum vrei, și lumea exterioară. Adam în Rai a trebuit să știe și să numească totul în jurul lui. Inocența paradisiacă nu e imbecilitate, Vladi.
- Mă rog ... dacă spui tu ...
- Să recapitulăm deci, folosind aceeași analogie cu viața omului: unu, memorie și experiență,  și primul salt, creativitatea, mai multă autonomie, dar, doar inteligență. Doi, persoana, identitate proprie și a tuturor lucrurilor prin limbaj, abia acum putem vorbi de conștiință așa cum o cunoaștem și o înțelegem noi acum. Să mergem mai departe. Conceptul de moarte. Eu dispar. Adică mă nasc, punctul  A, și mor, punctul B. Apare cică la vârsta de 7 ani. Acum, nu numai că mă mișc creativ, dar realizez că eu, mergând din punctul A în punctul B, având astfel o imagine de ansamblu al întregului traseu, voi dispărea. Vedem propriile noastre limite. Vedem ansamblul. E ca în Matrix, frate. Știm pentru prima dată că B-ul e stația finală. Asta e ceea ce ne dă o teribilă angoasă. Senzația de labirint din care nu putem ieși. Suntem într-atât de inteligenți încât realizăm că suntem cu spatele la zid. Ce rezolvare a găsit la asta omenirea ? N metode ? Am înțeles oare cu adevărat ce înseamnă punctul B ? Al treilea salt al inteligenței ne spune nu numai că am înțeles cine parcurge traseul de la A la B, și ce e cu A și B, ci ne spune mai ales că nu mai vreau să merg în punctul B” ! Ce e această revoltă ?
 - Voință ?
- Asta e ! Trei, voință. Când vorbim despre conștiință, vorbim și despre voință. Spun  conștiință și nu doar inteligență, pentru că eu cred că un câine legat care vrea să se dezlege nu-și manifestă voința ci doar instinctele. În fine ... Abia acum avem cu adevărat autonomie. Important acum pentru om e punctul final  B. Moartea. Ne dorim acum să depășim  moartea. Să câștigăm partida. Dar cum ? Omenirea merge pe două căi. Una materialistă. Prin genetică. Să ne modificăm genetic. Dacă trupul este cel care susține prin creier conștiința, atunci creierul trebuie salvat. Și a doua cale este cea spirituală. Să credem că sufletul este cel care generează conștiința și acesta poate fi salvat printr-un drum spiritual.
- Dacă e adevărat ce spui ... e ...
- Stai că nu am terminat. Calea geneticii este calea inteligenței. Inteligența ca și natura, este amorală. Lucrul ăsta l-am mai demonstrat. Știi părerea mea. Problema care se pune este dacă această conștiință la un nivel superior al ei nu are nevoie de altceva pentru a se susține ? Poate de morală, încercă din ce în ce mai însuflețit o ipoteză, Bogdan.
- Ticăloșii au conștiință, îl opri categoric Vladimir. Conștiința nu e susținută de morală, Bogdan. Morala e o capcană. Omul supraviețuiește doar prin inteligență. Asta înțeleg eu din demonstrația asta a ta.
- Nu numai supraviețuirea mă interesează pe mine, Vladi. Problema mea este dacă morala este cea care poate face al patrulea salt. Acela în care trec de B, pentru a merge spre C. Atunci aș avea autonomie totală. Libertate totală. Al patrulea salt al inteligenței ăsta ar fi : să-mi pot alege eu ținta spre care să merg. Am fi ca Dumnezeu.
- Asta în modelul ales de tine ar însemna ce-ai spus mai devreme : să învingem moartea. Știu la ce te gândești ...  C ar putea fi Hristos.
- C necesită o nouă paradigmă. Pentru supraviețuirea între A și B este nevoie numai de inteligență, nu și de morală. Asta e de acum istorie. Pentru depășirea istoriei și intrarea într-o nouă paradigmă, ceva trebuie să se atașeze inteligenței. Calea geneticii de care ți-am vorbit are nevoie de timp, iar timpul nu și-l oferă decât o societate bazată pe morala izvorâtă din iubire. O specie imorală nu poate evolua decât spre extincție, fiindcă modelul impus ca principiu este unul greșit. Și individul reglează societatea, nu numai invers, și mai ales el îi dă valoare.  Prin genetică nu putem obține decât un trup nemuritor, care poate fi însă ucis. De ticăloșia unui om, de o revoltă, de un cataclism. Și chiar dacă am putea transfera la un moment dat o conștiință pe un trup de titan, ce viață ar fi ? ce trăiri ? și cum ar putea evolua acea conștiință  ? Totul s-ar opri la momentul transferului, pentru că după transfer va fi altă viață. Și dealtfel, tot ceea ce e material nu e indestructibil.  De aceea calitatea individului trebuie să primeze. Și trebuie să alegem sufletul. Pentru că doar el e nemuritor. Dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri.
- Până la urmă avem nevoie de ce ? Morala face contabilitate din religie și așa cum spunea Sartre, din Dumnezeu un Director General.
- Eu cred că spre Dumnezeu ne îndreptăm. Dumnezeu nu ne-ar fi dat acces la conștiință pentru moarte. E un non-sens. Eu cred că materia se organizează prin legile lui Dumnezeu pentru viață și viața e rodul conștiinței și nu invers. Conștiința e cea ce încearcă să se smulgă din materie și să iasă la lumină spre Dumnezeu prin inteligență. Prin spirit. Tot ce are nevoie omul pe acest drum e să accepte primatul vieții, să își recunoască greșelile și să învețe să ierte. Într-un cuvânt : să iubească. Asta o face numai conștiința, care este din punctul meu de vedere asemenea chipului lui Dumnezeu. Neîncrederea că nu putem trece de punctul B este cel mai groaznic lucru și cel care a generat în istorie cei mai urâți oameni. Punctul final al conștiinței e că A este alfa și B, omega. Adevăratul început și sfârșit. Conștientizarea faptului că de la Dumnezeu venim și la El ne întoarcem. Altfel, omul nu e decât o biomecanică proteică și, adevărat, inteligentă.
- Deci dacă am înțeles eu bine, drumul conștiinței se face prin inteligență, inteligență care evoluează de la memorie și experiență, dezvoltând creativitate, apoi  identitate și lume prin cuvânt, apoi voință și cunoaștere și ...ultima treaptă spre ea, conștiința, în deplinătatea ei,  ar fi această morală ?
- Dar nu orice morală ! Morala revelată omului prin iubire. Legea lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu. Toate treptele astea, trebuie să o spunem, la om nu vin una după alta. Ele apar împreună. Se dezvoltă împreună. Se sprijină una pe alta. Ele sunt de la început toate în om și ies la suprafață împinse de conștiință prin forța spiritului.
- Eu cred că morala e în plus, Bogdan. Nu are logică. Și oricum, sper că îți dai seama că ceea ce spui nu are nimic de-a face cu știința. Sunt cel mult niște tribulații filozofice. Noi suntem oamenii științei, ai experimentului. Nu ne putem baza pe speculativ. Să nu le mai spui la nimeni că ai să te faci de râs. Ce facem noi acum e să vorbim așa ... discuții ... înțelegi, nu ? Oricum, eu cred că liberul-arbitru e principalul dar pe care ni-l oferă conștiința. Oricine are conștiință, poate să aleagă atât binele, cât și răul. Și asta și facem.
Bogdan se gândea în sinea sa : Pe o tablă de șah imaginară Dumnezeu jucase la sacrificiu. Fiul ... El a câștigat partida pentru Domnul său.  Pentru că nu are logică ... deși logica o percepi abia la final când vezi și înțelegi din ansamblu că partida a fost câștigată.” Ar fi vrut să-i spună mai multe despre lucrurile acelea pe care nu și le putea explica nici el, lucrurile acelea despre care nu putea spune cum ? de ce ? îi apăruseră tocmai lui în minte. Despre faptul că sufletul omului este ca ipostasul Dumnezeului- Tată, că el este cel care naște conștiința, că aceasta este similară Lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, cel născut, nu făcut, că ea vine odată cu sufletul în om, că ea urcă în om prin puterea Cuvântului, și chiar dacă nu se manifestă de la început în întregime, din cauza frăgezimii trupului, ea este de la început în sufletul întrupat, că și inteligența omului este ca imaginea în oglindă a Duhului sfânt, că aceasta purcede deasemenea din suflet, așa cum și Duhul purcede din Tatăl, că întărirea în Duh, creșterea în înțelepciune, necesită respectarea acelei legi lăuntrice, etica iubirii, morala sădită de la bun început de Dumnezeu în inimile oamenilor. Că voința, ca și libertatea născută din ea, sunt atribute ale sufletului,  după cum este și voința atotputernică un atribut al Dumnezeului- Tatăl. Că iubirea este o valoare și o lege a conștiinței  așa cum și  Hristos – Fiul este în întregime Iubire, iar iubirea este singura Lui lege, iar despre creativitatea spiritului ... Ce s-ar mai putea spune decât că este la rândul ei similară harului și puterii creatoare a Duhului Sfânt, căci așa cum toate s-au făcut în creație prin harul și puterea Duhului, tot așa prin inteligență omul devine și el creator. Dar nu ! Prietenul lui nu era pregătit să înțeleagă lucrurile astea așa că-i spuse altceva.
- Ca o parafrază la maxima lui Pindar, Vladi, cea mult iubită de preferatul tău Nietzsche, am să-ți spun doar atât : să devenim ceea  ce suntem !
- Și ce suntem, Bogdan ?
„ Suntem fii ai Lui Dumnezeu ” gândi Bogdan.
- Suntem ceea ce dorim să fim, Vladi. Suntem liberi să fim ce vrem. Inclusiv Hitler a fost liber să fie Hitler. Nici nu știu dacă e cinică sau frumoasă această libertate.
- E cinică. Categoric ! concluzionă Vladimir.
- Eu totuși înclin să cred că e frumoasă. E foarte multă iubire, speranță și încredere în ea.
- Știi ce cred eu că face diferența între conștiință și inteligență ? Inteligența nu va spune niciodată da la o întrebare la care altă dată a răspuns cu nu, și nici nu va spune nu, gândindu-se la da. Aici se opri amuzat. Așa cum o face o femeie. 
- Nici nu știi dragul meu prieten ce lucru mare ai spus. Poate ar trebui să avem acel dram de nebunie pentru a trece dincolo. Iubirea are logica ei care o plasează în afara inteligenței.
Bogdan de acum tăcu. Vladimir simți și el că nu mai e nimic de spus așa că tăcu și el. Era de acum din nou multă liniște în jur. Copacii tăceau. Iarba tăcea. Cerul tăcea. Lumina, la fel tăcea și ea. Pentru câteva clipe totul fu îmbrățișat de tăcere, iar apoi tăcerea asta din toți și din toate se transformă numai în Bogdan în pace. O vrăbiuță se așeză lângă banca lor și începu să ciripească. Glasul ei se confunda cu glasul întregii lumi. Prin glasul ei, copacii începuseră să cânte, iarba cânta și ea, cerul cânta, lumina cânta. Totul era altfel, deși totul era la fel. Dumnezeu îi dăduse glas acestei păsărele mici, cât să reprezinte un univers. Vladimir asculta prin ciripitul ei frumusețea naturii. Bogdan însă, asculta glasul lui ...
 Și era așa de bine, pe cât era totul atât de frumos.
...............................................................................................................
Ce e mai grav și perdant pentru noi ? Să nu știm cine suntem cu adevărat și să nu știm astfel cine putem fi sau să fim ceea ce nu suntem, printr-o minciună ? În somnul celui care umblă stă uitarea de sine. Așa cum uităm de respirație sau de bătăile inimii, uităm și de noi. Noi nu trebuie să trăim somnul, ci pe noi înșine, căci somnul acesta din stare de veghe nu naște visul nostru, ci visul înșelării. Logicul va răspunde întotdeauna doar la întrebarea cum ?, iar perplexitatea din fața misterului la rândul său doar la întrebarea de ce ? .
.................................................................................................................
Dialog din Solaris de Andrei Tarkovski :
Hari : Știi cine ești ?
Chris : Da, toți oamenii știu.
Știm cu toții că putem fi buni, dar nu vrem să fim. De ce ? Toți oamenii ar trebui să se ridice și să se întrebe de ce ?

               

vineri, 17 martie 2017

Jurnalul lui Vladimir ... ( schițe de roman )

" Îl invidiam pe Bogdan. Ca o trădare de frate îl învidiam. Da ! Da ! Da ! De trei ori da ! Fiindcă de trei ori a cântat și cocoșul inimii mele, anunțându-mă că l-am mai vândut iar de trei ori pe Hristo și că se face iar dimineață doar  în lume, nu și în noaptea aia a mea întunecată de care nu vrea să știe nimeni. Aia mai a dracului și mai statornică decât râia, dosită de moarte în buzunarul de la piept al minții mele. Aș fi vrut să fiu ca prietenul meu. Să pot avea și eu un dram de credință și astfel de siguranță. Dar mă uit la mâna mea întinsă cu care cer viață cu ochii cusuți ai unui om de paie inteligent, stând sperietoare de ciori într-un lan mediocru. Răstignit acolo între gânduri pe doi pari, cu trupul meu simțitor învelit de cârpele imposturii, văd palma asta a mea goală împungând ca un băț cerul. Golită ca un intestin, mâna asta neuronală cu care cerșesc lumină e goală încă de la Apocalipsa cu care am judecat cărțile citite. Mereu o voi vedea goală. Ăsta e blestemul meu. Nu pot să apuc nimic din ceea ce nu se poate apuca. Doamne, sunt momente  ... Am momente de o luciditate barbară și violentă. Sunt un sadic primitiv, sporovăind nebunește cu mine însumi și respirând angoasant, ca dintr-o unică alveolă pulmonară înecată în vapori de diluant, aerul toxic al înălțimilor. Sadic și cinic, pentru că nu am suficientă inimă ca să fiu moale ca o piftie de porc pe masa de Crăciun. Creierul meu nu doar mi se pare de oțel. Este ! Spintecă tot. Dar străpunge și inutil aerul. Dac-ar curge sânge ... O, dacă ar curge sânge și din cerul ăsta al meu plin de mațe. Ce bine ar fi ! Dar eu sunt altfel. Am senzația că cei prea inteligenți își pierd inocența, că inteligența singură e un blestem pecetluit pe vecie. Nu pot să nu mă întreb de ce sunt așa. Pentru că simt totuși o mare iubire în mine. Inutilă. Avortată. Simt copilul pierdut. De ce ? Eu nu pot înțelege concepția imaculată, nu pot înțelege învierea. Înțeleg în schimb cuiele, crucea, ciocanul, călăul, gaura dintre coaste în care să-mi pot băga degetul și să simt pleura pe unghie că mi se împotrivește. Le înțeleg. Dar învierea cu trupul, nu ! Niciodată. Sunt eu oare tâmpit ? Sau poate trebuie să fiu mai tâmpit decât atât, făcând acel sacrificiu al intelectului ca să pot crede și eu cu o inima germinală plină de semințe rodul acelei morți spre înviere ? De ce Bogdan poate ? De ce Bogdan e atât de departe și eu atât de ... Îl invidiez. Mi-e drag prostul. Mi-e  drag fiindcă aș vrea să fiu și eu ca el. Am în schimb amară lipsa lui Dumnezeu. Când aud vorbindu-se de dulceața Lui aș vrea și eu să gust. Dar eu vreau cu papilele limbii mele. Știu că nu se poate și totuși asta vreau. Citesc frecvent în Evanghelii : Luați ! Mâncați ! Acesta este trupul meu. Eu știu că mănânc pâine. Știuuuuuu că mănânc pâineeeeee !!! La naiba ! Nu se poate și altfel ? Crucea lucidității e la fel de grea. Poate chiar mai grea. Îmi ține toate porțile închise. Degeaba bat. Nu mi se va deschide. Știu. Am bătut. Am vrut să pricep. Crede și nu cerceta se referă la handicapații inteligenți ca mine. Da. Sunt inteligent. Nu mă laud. Am făcut testări psihologice. Sunt peste medie. So what ? Nimic nu mai e de spus. O să mă înec probabil în propria mea rațiune. Singur. Toți cei ca mine mor singuri. Îngerul meu păzitor ce dracu face ? M-am dat lumii. Da. M-am vândut lumii. Sunt dependent de această vânzare. Mă umilesc ca să pot simți ceva. Ca să pot și eu ... Mint. Tot timpul. Sunt altcineva. Mă fandosesc. Îmi place să râd de proști. Nu de oligofreni. De proștii normali care cred că ei chiar sunt deasupra mea, fiindcă ei merg la biserică, spun rugăciuni, țin post, aprind lumânări și pupă mâna popii. Ei sunt ... acolo ... Eu, nu ! Eu sunt diavolul. Mă chinui. Am speranțe ... Dacă așa arată diavolul, am speranțe. Până când ? Adevărul e că mă fut pentru bani ! Pentru bani mulți. Femeilor le spun că fut pe bani, dar de fapt mă fut pe bani ! Nu-mi pasă. Moartea privește peste umărul meu. E întotdeauna acolo. O știu acolo. Omniprezentă. În cele mai lucide momente mă privește și o privesc. E atât de reală în neființa ei. Doamne, cît e de reală. Uneori intru în panică și devin anxios. Și atunci beau. Beau și îmi chem cavaleria. Dar de o bună bucată de timp nici sexul nu mă mai salvează. Am ajuns la limită. Va veni vremea când va fi numai alcool. Și după alcool ... din nou moartea. Trează. Vie. Acolo. Cocoțată pe umărul meu. Un acolo diferit de al vostru, de al lor, de al pizda mă-sii. Niciodată acel acolo nu va fi al nostru. E doar al meu. Așa cum dacă și tu îl ai e numai al tău. Ăsta e iadul cel nepromițător, furat la alba-neagra și miroasind nu a sulf, ci a neputință. A nimic. A foame transformată în pâine. Asta e  iadul meu. O gură care-și mestecă, nesăturându-se niciodată, foamea.  Moartea îmi stă pe umărul meu cum ar sta într-o vitrină dintr-un mall părăsit. Ca o aripă ciuntă și neagră cu care nu se mai poate zbura. Să mori ca să învii ! îmi spune Bogdan ca un bulldog cu gura plină de adevăr amestecat cu salivă. Îl urăsc. Îl urăsc pentru că moartea mea e altfel. E sterilă. Nu poate concepe viața cu mine. Doar se fute cu mine, așa cum și eu la rândul meu ...
Și n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ...
Sunt numai trup. Și după trup nu mai e nimic. Sunt pierdut. Dar nu pot spune că nu am trăit."


miercuri, 15 martie 2017

Jurnalul lui Bogdan ... (schițe de roman )

          ” Fifilina e prietena mea. O corcitură între un motan maidanez negru și o aristocrată British Shorthair brown. Eu sunt cel care îi aduce mâncarea. Îi ofer siguranță. Ce mă enervează câteodată la ea ? De fiecare dată când îi schimb nisipul, de fiecare dată când totul e curat, ea vine și se cacă pe nisipul acela perfect. Întotdeauna face gestul ăsta. Mă disperă. E o boieroaică pentru care viața e simplă. Poate ar trebui să învăț ceva de la ea. E ceva Zen în gestul ei. Ceva mistic. Lipsa de atașament. Uff, eu care găsesc mereu ceva spiritual până și într-un rahat de mâță. Tot timpul am fost așa. Mi-au plăcut miturile, chestiile ezoterice, taina, nevăzutul simțibil, visurile. Am fost ca primii aborigeni, copii ai Pământului, poate primii care au numit Pământ, pământul. Cu ce mă ajută să știu atunci când ținând de mână femeia iubită și privind luna printre frunzele teilor mirositori că ea, luna, nu e decât un pietroi ? Cu ce mă ajută să știu că stelele sunt niște uzine ale universului, că atunci când sunt mai strălucitoare s-ar putea să fie chiar în ultimele lor clipe ? Că vor face odată implozie, colapsând sub forța gravitației și își vor întinde hoitul de praf într-un univers aproape gol ? Toată această știință a rupt vălul magic aruncat de visurile copilăriei speciei noastre peste lume și ne-a transformat din visători în hateri. E atâta dorință și atâta tristețe în cunoașterea noastră. Ar trebui să fiu mai optimist. Întotdeauna va exista mereu o altă lună, alte stele. Magia modernă e puterea științei. Tărâmuri noi ale creativității. Poate prietena mea din viitor va ofta privind la steaua mea virtuală, la Lumea nouă în care pulsează biții. Dar lumea vie ? Să nu mai fi rămas nimic să ne mire în ea ? Unde s-au dus poveștile cu arborii zei, cu vulturii și leii totem ? Poate vom reuși odată să aflăm cum învățăm, dar de ce învățăm va fi mai presus de noi. În fața omului de acum stau două opțiuni : să spui că soarele luminează pentru om sau să spui că soarele luminează pur și simplu. Care alegere e mai generoasă ? Cea care pare tâmpită sau cea care ne pare logică ? Știința a făcut din noi, din oameni, din nou animale, după ce teologia și mistica ei a făcut din primitivii animale, oameni asemenea zeilor. Mă uit la toaleta mea curată. Miroase a flori. Și mă gândesc la Fifilina. Apoi mă gândesc la tot universul ca la o toaletă impecabilă și nu știu ce să fac. Neocortexul funcționează, dar mai presus de el, mațele mele și mațele lumii se vor goli în această lume perfectă.”

 Bogdan lăsă pixul jos. tristețea lui nu o putea îmbrățișa decât un alt om. Un alt om ...