luni, 25 mai 2015

Povestea șarpelui cu ochelari

Povestea șarpelui cu ochelari

  Plictisit să mai stea în bibliotecă, șarpele cu ochelari se hotărî să privească spre lume din interiorul ei. Ani de zile nu făcuse altceva decât să citească ce scriseseră alții . Și se scrisese atât de mult,  încât la un moment dat își dădu seama că nu i-ar fi ajuns toată viața ca să termine de citit toate cărțile ce fuseseră scrise până la nașterea lui. ”Fie, “ chiar își zisese la un moment dat , “ voi citi numai cărțile importante .”  Dar chiar și așa tot erau prea multe . Fiind un șarpe cu mult bun simț , se gândea mereu că și alt autor trebuia citit, apoi și altul, și tot așa până când a observat cum îi scade vederea . Atunci, trebuie să vă spunem , a fost pentru prima dată când un șarpe din neamul lui a avut nevoie de ochelari .  Mulți șerpi îl priveau ca pe o curiozitate ,  pentru că ochelarii lui erau de vedere și nu desenați pe spate ca la  ceilalți .  Erau însă și alții mai obraznici ,care strigau dupa el :   “Ochelaristule ! “. Dar el nu se supăra, pentru că știa că toate astea erau simple gesturi  neînsemnate , ale unor șerpi , care nu citiseră nici o carte în viața lor. Și totuși de la ochelari , după cum veți vedea,  a pornit totul .
Ieșind în lume, văzu pentru prima dată  cerul, soarele , iarba, florile câmpului , copacii și se bucură nespus de mult, fiindcă despre ele numai citise și doar atât . Le știa, dar le știa așa cum și le închipuise în mintea lui . Ce frumusețe, își zise el în gând, se află dincolo de cuvinte . Dar bucuria cea mai mare o avu când, pentru prima dată în viața lui, văzu și alte viețuitoare ale pământului :  gâze, viermi , fluturi , păsărele și tot felul de animăluțe , una mai drăgălașă ca alta . Cu toate dorea să vorbească și cu toate dorea să lege prietenii pe viață . Lumea îi era deschisă  și el se simțea pregătit să o primească în brațele sale . “Și eu sunt făcut să-l bucur pe Dumnezeu !” , striga sufletul său din inimă. Atunci a știut că lumea descrisă în cărți , deși era și ea  fermecătoare în felul ei , era o lume în care viața nu-l putea îmbrățișa la fel .
Toate au fost bune și frumoase până când , tot târându-se pe drumul lui , a întâlnit un loc ciudat . La început a crezut că sunt niște mușuroaie făcute unul lângă altul de niște furnici gigantice . Totuși , ceva nu se potrivea cu ce știa el despre furnici . Acele ridicături de pământ aveau deasupra lor o pălărie de paie . Din ele au ieșit la un moment dat niște ființe , la fel de ciudate , aproape goale , alergând pe două picioare și țipând în timp ce agitau în mâini niște bețe . Se furișă după un copac ca să nu fie văzut și începu să le urmărească . Dintr-unul din mușuroaie se auzi o voce . “ Copii, jucați-vă frumos ! Să nu vă loviți ! „
Aha ”, își zise în minte din ce în ce mai curios . „ Deci ființele astea se numesc copii.” Și abia își termină gândul , că se trezi privit ochi în ochi de la distanță de unul dintre ei , care imediat strigă :  „Un șarpe ! Uite un șarpe ! ” . Deconspirat, crezu că ar fi bine dacă nu s-ar mai ascunde și ar ieși în întâmpinarea acestor copii cu toată bunăvoința . Ceea ce și făcu , iar gestul său se dovedi de fapt a fi un bun prilej pentru copiii ce agitau bețele , ca să-l înconjoare amenințător .

-         Bună ziua , le zise ,  privindu-i cât putu de galeș pe sub ochelari . Cuvintele sale avură efectul unei magii , ceea ce-i dădu și mai multă încredere . Eu sunt un șarpe de bibliotecă .
Copiii  lăsaseră bețele jos și se holbau la el acum ca la ceva nemaivăzut . Și nu erau departe de adevăr . Unul dintre ei , mai blând , îi răspunse :
-         Ce fel de șarpe ești  ? Tu ... Vorbești ? Și ce porți pe cornul ăla  ... Sticlele alea rotunde ce sunt ?
-         Ăștia ?! Sunt ochelarii mei . De la citit mi-a slăbit vederea și doctorul mi i-a recomandat să - i port permanent .
-         Să-l omorîm , zise țâfnos, unul din copii și ridică bățul să dea în el .
-         Stai , strigară șarpele și băiatul care-l văzuse primul , amândoi deodată , unul de frică, celălalt din curiozitate .  Să –l întrebăm cine e . Tu ești șarpele rău din cartea sfântă ?
-         Cartea sfântă ?!   În lumea noastră  , a șerpilor de bibliotecă  nu avem așa o carte . Și nu, nu sunt un șarpe rău . De fapt,  noi șerpii am învățat la școală că suntem cu toții buni .
-         Nu are cum să fie bun , zise copilul care dorise să-l lovească . Sticlele alea sunt drăcești . O să ne vrăjească cu ele și o să ne transforme în broaște, ca să ne poată apoi mânca . Eu zic să-i zdrobim mai bine noi capul,  acum cât mai putem.
-         Nu, nu ... Eu nici măcar nu mănânc broaște ! Sunt vegetarian , strigă șarpele . Și ochelarii sunt numai pentru citit . Credeți-mă pe cuvânt  !
-         Tu nu vezi cum sîsîi ? Cine să te creadă pe tine ? Ești un mincinos . De aia ți-e limba despicată . Ești păcătos și Doamne – Doamne te-a blestemat să te târăști . Zi-mi mie acuma că nu te târăști , țipă copilul țâfnos .
-         Bine, dar ăsta e mersul meu . Așa m-am născut . Unele viețuitoare merg pe patru picioare, altele zboară, voi de exemplu , copiii , mergeți pe două . E prima dată când văd copii.
-         Noi suntem oameni , zise țâfnosul .
-         Oameni ?! Nu sunteți copii ? Așa am auzit că vă strigau .
-         Suntem copii, adică puii oamenilor, îi răspunse copilul care-i ținuse partea mai devreme.
-         Aaa , acuma înțeleg ... Sunteți pui de oameni .
-         Tot nu mi-ai răspuns , zise țâfnosul . Dă –mi ochelarii tăi ! Dacă mi-i dai nu-ți mai crăp capul .
-         Păi, nu prea pot ... Dacă ți-i dau , nu mai văd și nu mă mai pot întoarce acasă . Te rog frumos , lasă-mi-i !
-         Ei, dacă e așa cum zici tu, ți-i las, zise țuguindu-și buzele țâfnosul, într-o încercare de a-l imita .
-         Mulțumesc, mai apucă să zică șarpele și o lovitură în cap îl năuci . Apoi mai simți una și apoi nimic. Țâfnosul privea râzând, mândru de isprava lui , la ochelarii sfărâmați și capul sângerând al șarpelui .
-         Ce-ai făcut mă ? țipă copilul blând la el . Ce ți-a făcut mă, de l-ai omorât ?
-         Șarpe de bibliotecă ... ? Ochelarist ?!  La ce școală ai învățat tu de șerpi vegetarieni ? se înfurie țâfnosul și pe el. Ce , eu sunt prostul lui ?
-         Dar tu nu ai văzut cât era de blând ? mai zise copilul blând .
-         Dacă mă enervezi , îi iau și pielea ! îi răspunse țâfnosul .
-         Bine, bine , cum zici tu ...  Hai să-l lăsăm , că acum e mort . Hai acasă , frate . Și nu te mai supăra .
Dinspre așa zisele mușuroaie se auzi din nou vocea, care-i îndemnase pe copii să fie cuminți . „ Cain ! Abel ! Haideți  la masă ! “

 Copiii plecaseră .  Puțin câte puțin soarele cobora de acum spre asfințit . Se însera . Se făcea din ce în ce mai rece, dar răcoarea nopții îl ajută să se trezească  din starea de inconștiență pe șarpele nostru .  “ Noroc că puii de oameni nu au forța oamenilor maturi “, gândi șarpele .  “ Și noroc de ochelarii mei , care m-au salvat și m-au protejat de lovituri ” . Cu mersul lui târâș dat de Dumnezeu   șarpele  hotărî să se îndrepte  de - acum către casă și către biblioteca sa ,  pe care o știa că-l va aștepta oricât de mult ar fi lipsit . Mai înțelept , înțelesese că atunci când dorise să vadă lumea din interiorul ei , o privise  tot din spatele ochelarilor . Ori lumea reală nu era cea din spatele ochelarilor,  ci aceea care se desfășurase atât de nemilos în fața ochelarilor săi . “ Și dacă un om poate fi așa “ , mai gândi șarpele ,  “mă îngrozește lumea din spatele ochilor săi .”




marți, 5 mai 2015

Mai, 2015. File de jurnal, 10, Antichitatea europeană și creștinismul : modele arhetipale în realizarea personalității umane.

Mai, 2015. File de jurnal, 10, Antichitatea europeană și creștinismul : modele arhetipale în realizarea personalității umane.

          În toată lumea se dorește o schimbare de paradigmă. Karlfried Graf  Durckheim spunea că după perioada Dumnezeului Tată, a Vechiului Testament, a urmat Perioada Fiului, a Noului Testament, iar acum ar trebui să vină perioada Duhului Sfânt. Grupul de la Budapesta așteaptă  și el mult disputatul salt cuantic către o nouă conștiință. Alții  însă, consideră că omenirea va face saltul de la modelul Oedip la ...  modelul Narcis. 

          Oamenii, în devenirea lor, au căutat să se identifice încă din zorii culturii umane cu zeitățile către care se ridicau rugăciunile lor,  pornind de la animalul-totem și ajungând până la Hristos. Procesul de individuație, ca să folosesc un termen jungian, prin care Sinele este adus în câmpul conștient, a avut tot timpul nevoie de arhetipuri. Pentru un copil  desprinderea de sub tutela tatălui reprezintă doar primul pas în această lume, dominată de masculin.
Patriarhatul este și el, până la urmă, o consecință a modului cum privim lumea.

Din perioada elenistică a antichității ne-au rămas  legendele și miturile Greciei antice. Totul începe cu Uranus ( tatăl, autoritatea masculină ), care își ia ca soție pe Geea, cea dătătoare de roade, altfel spus, Pământul (femininul, mama). Cronos sau Saturn, copilul lor cel mai mic, prin vicleșug, îl detronează pe Uranus și îi preia puterea. Modelul mitologic din cer era astfel : Tatăl este ucis de Fiu. Cronos are la rândul său copii. Unul este Zeus. Pentru a nu împărtăși soarta lui Uranus, Cronos  își devorează fiii. Se încearcă astfel o schimbare de paradigmă în mit, un alt  model : Tatăl își ucide Fiul ( autoritatea excesivă a tatălui “devorează” personalitatea fiului , cea care tinde să se nască ). Mitul însă nu se dezvoltă și nu acceptă această nouă linie ( în plan psihic acest model poate totuși exista ). Zeus scapă, și la rândul său îl va doborî pe Cronos. Tatăl ucis de Fiu rămâne modelul antichității, la care se va raporta pământescul. Și dacă acestea se întâmplă conform mitologiei în cer, ce avem corespondent pe pământ ? Pe Oedip. Poate nu întâmplător, el este cel care dă răspuns enigmei Sfinxului.
Pentru a afla taina nașterii sale Oedip se duce la Oracolul lui Apollo din Delfi.

“ Edip, ai o soartă îngrozitoare ! Îți vei ucide tatăl și te vei căsători cu propria ta mamă, iar din căsnicia aceasta se vor naște copii blestemați de zei și urîți de toți oamenii.  “ ( N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei antice ).

Totul se întâmplă ... precum în Cer, așa și pe Pământ. Oedip face paricidul. Tatăl este ucis de Fiu. ( personalitatea fiului reușește să suprime în psihic subordonarea față de tată ) . Astfel,  precum și în cer a făcut Zeus, Oedip se înscăunează pe tronul tatălui ucis . De fapt, copilul ajuns la maturitate nu mai acceptă autoritatea tatălui. Oedip face apoi incestul, trăind și având copii cu propria mamă. Când află adevărul nu mai vrea să vadă lumea. Își scoate ochii cu o agrafă. Clădirea personalității noastre pe modelul oedipian nu poate naște decât oameni urâți. Acei copii bestemați de care pomenește mitologia.

Un astfel de model a fost strecurat actualei lumi moderne de către părintele psihanalizei ca fiind universal, în defavoarea modelului creștin.

Dar cu  ce vine creștinismul ? Dumnezeu-Tatăl al creștinilor, în antiteză cu Saturn din miturile elene care-și devora fiii, nu-și mai ucide Fiul. Îl oferă Pământului. Dumnezeu-Fiul, Hristos, este oferit lumii trupului ( femininului !). Fiul, și el în antiteză cu Zeus și Oedip,  nu-și mai ucide Tatăl , din contra, se jertfește pe sine. Ascultare, nu uzurpare. Totul se inversează.  De ce ? Pentru că paricidul este acum inutil, pentru că toate cele ale Tatălui sunt și ale Fiului, și de aici armonia dintre ei. Hristos- Fiul stă în dreapta Tatălui. Acesta e modelul creștin treimic : prin kenoză, Fiul primește tot de la Tată, și la rândul său prin ascultare se oferă întru totul Tatălui, totul prin harul Duhului Sfânt și iubire.

Dacă ar fi să transmutăm modelul hristic  în psihanaliză, în plan psihic, tatăl nu mai este văzut ca rival  pentru că fiul/copilul face voia tatălui. Are tot ce i se cuvine de la început, iar fiul/copilul știe asta. Prin acest fapt nu mai este nevoie de paricidul în spirit, cel generator în planul psihismului prin culpabilitate  de nevroză și anxietate. Personalitatea fiului/copilului se naște din armonie și iubire, și nu din conflict.

Problema incestului este și ea rezolvată. Modelul hristic este un model androginic. Cum am mai menționat deja în altă parte a jurnalului, Pământul, ca principiu feminin, este în sens ezoteric și trupul nostru ( nu este vorba de carne, ci de trup, ca ceva care poartă ! ) și inima, astfel că în planul psihismului poate deveni și Mireasă și Maică a Mirelui. În Psihologia transferului , C.G.Jung dezbate problema incestului. Pe scurt Incestul simbolizează unirea cu propria ființă, individuația sau devenirea de sine ... “
Din acest unghi, principiul feminin devine și el un factor de stabilitate, integrator și ordonator. Energia negativă generată de conflicul incestului este anulată. Jung ne vorbește chiar de cele 4 trepte cunoscute ale erosului heterosexual, unde femininul se dezvoltă astfel : pe o primă treaptă avem pe Chawa-Eva- Pământul, unde femininul e văzut biologic, ca un element destinat fecundării, pe relația femeie=mamă, apoi pe Elena ( din Troia ), figură animică, erosul e predominant sexual, apoi pe Maria, personificare a cerescului, puritatea care spiritualizează erosul, și pe ultima treaptă pe Sophia=Sapientia= Înțelepciunea, comparată cu Sulamita din Cântarea Cântărilor, Adevărul, Eternul feminin. Incestul este în acest fel transmutat și anulat în spiritual.

Există un singur punct nevralgic  în acest proces de individuație ce are drept arhetip modelul creștin. Sacrificiul fiului. Jertfa. Aici este piatra de încercare a sufletelor noastre. Angoasa morții. Dar și de data asta modelul hristic rezolvă problema de la rădăcină. Ne oferă șansa vieții veșnice.  Cum ? Prin anularea personalității generate de Ego. Răstignirea omului pe cruce, pentru a se putea naște a doua oară, prin Duh, omul nou. Acel “ Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. ” ( Luca, 22,42 ) .

Aici a fost marea ispită a omului- Iisus și rămâne și pentru noi, creștinii, cei care urmăm același drum arhetipal , o piatră de încercare. Totul pentru dobândirea Împărăției interioare și prin aceasta și a lumii exterioare. Fiindcă nu câștigăm astfel numai bucuria spiritului nostru, ci și fericirea trupului. Este vorba de Noul Adam. Personalitatea care își are rădăcina în Sine, prin aducerea la suprafață în plan conștient a Sinelui, va îmbrățișa în chip minunat și lumea exterioară, văzând în ea chipul Lui Dumnezeu. ... și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.  ( Ioan, 16,22 ).

Suntem capabili să urmăm acest model hristic ?  Pentru că modelul oedipian a săpat tocmai la temelia familiei creștine. Iar societatea modernă ce ne oferă acum  ?  Modelul Narcis ?

Mă voi referi în continuare la acesta, dar nu într-un sens freudian, de raportare la sexualitate, ci mai degrabă în sensul mai apropiat de mit, cel al iubirii de sine. Modelul Narcis nu este altceva decât adorarea Ego-ului nostru, aflat și născut sub vraja lumii exterioare . Ceea ce orientalii numesc Maya, este urmare a Egoului, omul fiind în acest fel un prizonier al lumii exterioare. Dar de ce  Narcis ? v-ați putea întreba.  
 Pentru că el este o conseciință “ firească”  a ateismului.  Modelul său arhetipal urmează după uciderea Tatălui, cu ignorarea completă a acestuia, fără nici o remușcare. Fiul nu mai privește de mult cu dragoste către părintele său, ci către o reflexie a lumii exterioare, pe care, vrăjit, o percepe ca fiind a propriului sine. Această lume nu îi mai poate întoarce dragostea și astfel circuitul miraculos al acesteia este întrerupt. Principiul feminin este deasemenea anulat printr-o desprindere totală de el. Este un model arhetipal mai subtil decât cel oedipian, dar și mai periculos pentru omenire. O spun cu toată convingerea : este un model antihristic, din care dispare atât filiația Tată-Fiu, cât și harul Duhului  Sfânt , și este născător al unei lumi antihristice. Un astfel de model desființează total ideea de familie creștină, omul fiind încurajat spre singularitate și singurătate, dezordine și sărăcire sufletească. Un astfel de om este un captiv al mirajului lumii exterioare desacralizate, în care chipul Lui Dumnezeu e luat de chipul egoului omului. Și să nu ne amăgim, este tot o lume dezechlibrată spre masculin !

          Să nu uităm că Narcis e pedepsit de Afrodita, fiindcă a respins darurile ei, frumusețea și dragostea, atunci când a refuzat-o pe nimfa Echo ( respingerea femininului ! ) .

Te blestem, Narcis, să iubești și tu o dată, dar ființa pe care vei iubi-o, să nu-ți împărtășească dragostea ! “  a fost blestemul nimfei. ( N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei antice ).

          În dragoste e întotdeauna nevoie de doi. Nu poți cunoaște dragostea în întregimea ei, iubind numai tu. Trebuie să fii și iubit, pentru a lăsa energiile ei subtile să curgă între cei doi iubiți. Că să se poată ajunge la nuntă.

          Narcis moare trist, chinuit, îndurerat. E adevărat, nici moartea nu-l sperie. Vrea să moară. Este o auto-eliminare din lume. Asta e ceea ce ni se oferă ? Depresia ? Depresia apare, paradoxal, când ne iubim prea mult pe noi, când vrem obiectul pierdut al adorației noastre și astfel nu mai putem primi dragostea celor din jurul nostru. N-o putem primi pentru că nici nu o mai vedem de noi. Noi suntem blocajul. Deprecierea imaginii de sine vine ca o conseciință, când energia noastră afectivă se risipește, canalizată fiind spre Ego. Noi nu suntem iubiți, spun toți depresivii. Afectivitatea lor nu s-a putut revigora la izvorul dragostei împărtășite.

 Pe locul unde s-a lăsat în iarbă capul lui Narcis a răsărit o floare. E floarea morții. Narcisa. Miturile nu mint. Ele vin de foarte, foarte departe ...