marți, 3 februarie 2015

Februarie, 2015, File de jurnal, 9. Despre nihilism, dragoste, morală și libertate.

Februarie, 2015, File de jurnal, 9.

''Ceea ce se face din dragoste, se petrece totdeauna dincolo de bine și de rău.
( Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine și de rău )

Paradoxal, această afirmație este mai mult despre libertate decât despre iubire. Ea este tributară mai ales filozofiei antice decât creștinismului -  cum ar fi altfel, la cel care a scris Antichristul - , fiindcă prin ea orice individ poate iubi aparent  ” cum dorește ”. Aparent ... Fiindcă aici e capcana. Sub mantia unei așa zise libertăți - să nu uităm, în care Dumnezeu a murit și Supraomul vrea a se naște – stă ascuns Nu-ul dezordinii și nesupunerii, atribute care nu sunt nicicând ale iubirii adevărate, ci ale omului –zeu, în afara oricărei morale.  În acest fel, dragostea se transformă, se disipă, ordinea ei transfiguratoare sfârșește în haos. Degenerează, nu creează. Nu degeaba Nietzsche a fost îmbrățișat de anarhiști. Nietzsche oferă omului și nu dragostei o așa zisă libertate nelimitată. De fapt, totul să-i fie îngăduit Supra-omului pentru a putea iubi. Săracul ... Dar această  ”dragoste” a lui Nietzsche nu este cea ordonatoare a lui Hristos. ”Dragostea” lui Nietzsche este amorală și nici nu cred că poate fi un model  unei  societați umane. ”Dragostea”  lui este a fiecărui individ în parte, călcând la nevoie peste dragostea unui alt individ. Ea este caracterizată de separare, nu de unire, de forța brută, nu de acceptare a celuilalt. Rezultă o lume de indivizi, care fiecare în numele ”dragostei” personale, îl zdrobește  pe celălalt, fiindcă - nu-i așa ? - e liber și astfel, poate ! Ori, iubirea adevărată nu numai că se situează  întotdeauna de partea binelui, ci este așa cum am mai spus-o și ordonatoare. Ea ține întregul Cosmos prin jertfă, nu prin forță. Dragostea lui Hristos este una a dreptei morale și a adevărului, a îmbrățișării, iubirea fiind izvorul binelui și binele fiind izvorul iubirii.

Dumnezeu este Iubire. ” , ne spune Scriptura. Și astfel, Dumnezeu nu poate fi amoral. Din această cauză, pentru a subzista “iubirea” lui Nietzsche, El, Dumnezeu, Hristosul, trebuie într-adevăr să fie ucis. Dar ceea ce este ucis prin acest Nu,  prin libertatea necondiționată, este chiar adevărata iubire. Cea care se dăruiește, cea care oferă, cea care împacă contrariile, cea care unește. Adevărata iubire aparține lui Da. E cea a jertfei. „ Iubește și fă ce vrei ! ” a Sf. Augustin, ar putea fi înțeleasă și ea ca situîndu-se dincolo de bine și de rău. Dar Sf. Augustin face referire la dragostea hristică a creștinilor, la dragostea care îmbrățișează și este îmbrățișată totdeauna de bine. Acest ” fă ce vrei ”, e legat de  morala dragostei hristice care te situează în Dumnezeu, și prin El în interiorul binelui.

Dacă Nu este mai puternic decât Da, atunci haosul e mai puternic decât Cosmosul. Nesupunerea în fața ordinii reprezintă o breșă în lume, un scurt-circuit care nu va putea subzista prin sine însuși, ci doar hrănindu-se ca un parazit din forțele Cosmosului. Nu înseamnă dividere. Da înseamnă uniune. Ceea ce caracterizează ființa nu este dividerea, disjuncția, nu este voința de afirmare ca voință de a fi prin forță și putere, ci voința de unire, căci numai unirea creează. Nu, nu este al creației, ci al distrugerii. Dar se poate ajunge la nou, la altă lume, fără trecerea prin haos ? După Nietzsche, nu, dar după Hristos, da !

Vă spun, trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare.” ( în F.Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra )
Priviți-i pe cei buni și drepți ! Pe cine urăsc ei mai mult ? Pe cel care le sparge tablele valorilor, pe spărgător, pe criminal : acesta însă este creatorul.
 ( în F.Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra )

Creștinismul nu propăvăduiește ura pentru cei care sparg “ table de valori ”. Hristos nu îți cere doar să-L iubești pe Creator, ci și pe aproapele tău. Chiar și pe dușmanul tău. Nietzsche își dă seama însă, că pentru o lume nouă trebuie înlocuit vechiul creator. Mesajul este clar anti-christic. Fără nici un echivoc.

Vai, frații mei ! și Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească și iluzie a fost, întocmai ca toți zeii ! ” ( în F.Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra )

Ce îi reproșez  lui Nietzsche ? Că l-a omorât pe Dumnezeu, dar nu și pe diavol. Ba chiar i-a ținut partea.

Soluția individuală, egotică, a lui Nietzsche, nu reprezintă o soluție pentru lume, ci o soluție pentru un singur ins. La fel când Alexandru Macedon a tăiat nodul gordian a crezut și el că singură voința și forța pot cuceri și schimba lumea. Nu s-a putut. Și ce am avut noi de învățat din povestea lui ? Dacă vrei să cauți o soluție pentru om, caută atunci una pentru întreaga lume. Și nu forța va schimba omenirea, ci înțelepciunea.  Iar izvorul înțelepciunii adevărate este numai  dragostea. Da, iar nu, Nu ! Nu este al diavolului. Al nesupunerii. Dar prin Nu trebuie să trecem toți ? Este asta o ispită ? „ Drumul spre Dumnezeu, trece pe la diavol . ”, spunea Jung.  Iubește-ți dușmanul, neprietenul ! Dar nu fă voia lui, fiindcă voia lui nu e cea a Tatălui ceresc. Ca să-l iubesc pe ticălos, nu trebuie să mă transform în ticălos. Nu trebuie să mă identific cu el. Trebuie doar să iubesc. Așa ar fi omenesc. Nu Supra-omenesc. Prințul Mîșkin este pălmuit. Ce spune el ? „ O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară ! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta ! “  Asta este iubirea : jertfă și milă !

Când vine vorba de dragostea dintre prieteni, Aristotel ne dă o soluție care precede și anticipează creștinismul : „ Același suflet în două corpuri. “ Iar dragostea dintre un bărbat și o femeie respectă și ea mistic kenoza creștină : bărbatul și femeia se golesc ca să se ofere și să se primească reciproc, realizând androginal uniunea. Căci ce altceva este dragostea decât a-l primi pe celalalt așa cum este el, în totalitatea lui, și a te dărui deasemenea celuilalt, în aceeași întregime și în același timp, născându-se parcă o ființă ce respiră în amândoi iubiții. Pe același tipar omul realizează și dragostea cu Dumnezeu : Fiul se înalță prin Duh să fie primit de Tatăl, Tatăl prin Duh se coboară, dăruindu-se Fiului. De aceea spun că iubirea e a lui Da și nu a lui Nu.

Nimic din acest metabolism al iubirii nu veți găsi la Nietzsche. Supraomul său se iubește doar pe sine, realizarea sa personală este singurul țel, noi ceilalți suntem degenerații, muștele de care el nu are nevoie, dar – culmea ! – de care se împiedică în drumul lui spre omul-zeu. Iubirea lui nu este către celălalt, ci doar către sine și cel asemenea sieși, dar între ei, supra-oamenii, nu va exista niciodată compasiune, milă, jertfă, acceptare, dăruire. Dacă vei fi altfel, te vor distruge. Fiindcă ei sunt fiii lui Nu. Dragostea nu spune niciodată nu, decât doar lui Nu. Cel mai puternic nu este cel care te poate distruge, ci cel care te poate primi lângă el, prin el. Asta e moralitatea iubirii și nu a turmei. ”Morala” lui Nietzsche se naște agresiv  doar din manifestarea voinței, și fiind a forței, se desparte disjunct de iubire. Da, este moral să fii puternic ne spune Supra-omul, dar când Nietzsche definește puterea, totul devine cinic de amoral. Și tot așa și despre iubire ...