miercuri, 14 ianuarie 2015

Să dăm la pește

Să dăm la pește

Balta nu era mare. Dar nici mică. Potrivită. Stuf era. Nu mult. Tot așa. Potrivit. Din când în când câte o salcie plângătoare. Vremea era în schimbare și ea. Nu foarte frig. Dar nici cald. Era  ... potrivit. Adică, plăcut ! Numai bine de dat la pește. Broaște erau și ele destule. Orăcăiau ... oac-oac-oac ! Multe broaște. Vânt puțin. O după amiază ...
Pe mal el dădea la pește. Făcea bobițe de mămăligă. Le arunca. Iar făcea bobițe de mămăligă. Iar le arunca. Era perfect. Cred că trecuse jumătate de oră de când făcea treaba asta. Peștii nu au ceas. Se pare că nici timp. Nici el nu avea ceas. Avea doar o mămăligă mare. Trecuse de fapt ...  timp ... preț de o mână bună de mămăligă ?! Ciudat e omul. Și tâmpit. Ar putea să măsoare timpul raportându-se ca un descreierat la mămăligă și dieta peștilor. Numai că el nu o făcea. El numai dădea la pește. O bobiță de mămăligă ... două bobițe ... trei ...
- Bună ziua ! Venise altul.
- Bună ziua ! zise el.
- E vreme bună !
- E ... zise el.
- Dați la pește, nu ?
- Eee ... Dau ... Matale ?
- E vreme bună și-am zis să dau și eu la pește. Scoase undița. Puse un scăunel cu pânză tare. Se așeză pe el. Rucsacul tot lângă el. Borcanul cu râme.
- Da ... dai așa ... la pește ... fără undiță ?
- Păi cum ?!
- Cu undița! Puse o râmă în cârlig și zvîrrrrr ... în baltă !
- Și tu dai așa  ... la pește ?
- Păi, nu ?
- Păi, tu ... așa  ... prinzi ...
- Aaa, făcu celălalt. Da ... eu prind !
- Păi ... eu dau și tu prinzi ? întrebă el.
- Se poate ... da la pește și așa, nu ?
- Și ce faci cu ei ?
- Îi mănânc.
- Adică ... eu îi hrănesc și tu ... îi mănânci ?
- Păi ... nu ?!
- Nu e bine !
- De ce nu e bine !
- Păi, peștii sunt vii.
- Sigur ... vii ! Păi, cum !
- Și dacă nu pot vorbi, trebuie să-i mâncăm ? Dacă nu pot vorbi, nu înseamnă că îi poți mânca. Ei comunică între ei.
- Ești sigur ?
- Mă rog ... sigur comunică. Telepat.
- Telepat ?
- Telepat. Prin unde.
- Aha ... unde ... Da, sigur, sigur prin ... unde ...
- Telepat. Deci n-ar trebui să-i mănânci. Poți da la pește dacă vrei ... da nu-i mănânci.
- Nu-i mănânc. Uite unul ! Trase undița.
- E bun ?
- E ... Potrivit ...
Zvîrrrr ... Aruncă din nou undița.
- Toate animalele și păsările și peștii comunică telepat. Numai omul vorbește.
- Sigur ... vorbește ...
El mai făcu o bobiță de mămăligă. Și încă una ...
- Dacă ar veni de exemplu un extraterestru ... zise el.
- Aaa ...îhîm ... extraterestru, da, extraterestru ...
- Telepat .
- Sigur ... telepat.
- Ar comunica cu animalele, cu păsările ...
-  Cu peștii ...
- Vezi ! Cu omul, nu !
- Nu ...
- El nu e telepat.
- Nu e ! Sigur ... nu e ...
- Deci ...
- Deci ... ?
- Omul va ieși prost din chestia asta.
- Prost ?!
- Prost ! Extraterestru nu va da la pești, la animale, la ... la , nu, dar la om , da !
- Ferească Dumnezeu !
- Ferească să nu dea de gust la om extraterestrul ! Deci ...
- O să-i arătăm că suntem inteligenți.
- Povești ! Va da la om !
- Scriem formule ... desenăm  ... geometrie ...
- Vax ! Mâzgăleli ! Va da la om ! Nu ești telepat ca el , iese prost ! Te prind.
- Nu mai vorbi așa ... Mă sperii ! Uite încă unul !
- Tu ham-ham, miau-miau, pe lângă el și el haț !
- Haț ! Fi-r-ar mama dracului de extraterestru !
- E bun peștele ?
- Potrivit !
- Ei, așa o să zică și despre noi.
- Cum ? Cum o să zică ?
- Potrivit !
- Mda ... Eu mă duc pe partea cealaltă a bălții. Nu te superi , nu ?
- De ce ?
- Poate am mai mult noroc. Pe aici văz că ... numa potriviți.
- Ai grijă ... telepații sunt singurii care vor scăpa !
- Sigur ! Sigur ! La revedere !
- E bine și așa ! mai zise el.
Celălalt strânse scaunul cu pânză tare, băgă borcanul cu râme în rucsac, luă undița și plecă.
- Numa bine !
- Bine ! Bine ...
Vremea era în schimbare și ea. Nu încă foarte frig. Dar nici cald. Era  ... potrivit. Adică, plăcut ! Numai bine de dat la pește. Broaște  ... cum v-am zis ! erau destule. Orăcăiau ... oac-oac-oac ! Multe broaște. Vânt puțin. O după amiază ... Pe mal el dădea la pește.
De n-ar mai veni altul, zise el. O grămadă de nebuni pe balta asta. Așa, ar fi chiar nasol de dat la pește. Ce chestie ... Cam ieșise e drept din starea aceea de început,  dar ... puțin câte puțin ... Făcea din nou bobițe de mămăligă. Le arunca. Iar făcea bobițe de mămăligă. Iar le arunca. Era iar perfect. Broaștele orăcăiau ... Oac-oac-oac ! Ce vreți ? Omul dădea la pește !









sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Pâinea

Pâinea

Se spune că Satana se folosește adeseori în ispitirea oamenilor mai ales de lucrurile bune.  Fiindcă tot ce e bun, atins fiind de el, amăgește.

Era vreme de iarnă. Și Satana se coborî pe drumul fără cărare spre ținuturile oamenilor. După ce trecuse de un sat de munte, ajunse într-un oraș mai mare. Aici luă la rând apartamentele blocurilor, încercând și reușind aproape întotdeauna  să ia sufletele celor ce locuiau acolo, suflete aflate sub vegherea rece a timpurilor moderne. Pentru fiecare om nu avea decât o singură întrebare. O întrebare a înșelării și a pierzaniei, dar și a salvării. Nu depindea de fapt decât de oameni. Ajuns într-un loc simplu, unde erau mai mult cărți decât alte lucruri nefolositoare, găsi un bărbat dormind liniștit. Îl trezi în vis și îi spuse.

- Astăzi s-ar putea să mori. Nu ! Nu e un vis. Va trebui să alegi. Fie vei lua această pâine și vei trăi veșnic, cunoscând totul, fie vei alege fericirea unei clipe și vei muri în clipa următoare. 

Și diavolul îi întinse mâinile, căci îi venise omului în vis nu ca un monstru, ci ca un alt om. Într-o mână ținea pâinea și în cealaltă nimic. Doar o palmă deschisă spre cer sau, pentru unii, doar spre tavanul apartamentului.

- Dă-mi clipa fericirii, spuse omul.
- Ești sigur, îl ispiti din nou Satana. Vei trăi veșnic, mâncând din această pâine. Ți-am spus. Vei avea timp să cunoști totul.

Și împrăștie în aerul apartamentului un miros plin de dulceața unei pâini abia rumenite în cuptor.

- Dar voi fi nefericit, nu-i așa ?
- Vei fi mai mult decât stăpânul lumii. Vei fi stăpânul vieții. Moartea nu se va mai atinge de tine. Hai, îndrăznește ! Uite, am să-ți rup eu pâinea.  

Doamne, și ce frumoasă și albă era !

- Dar voi fi nefericit, continuă omul. Voi fi nefericit !
- Ce e fericirea ? spuse diavolul, arătându-i mâna cealaltă goală. Nimic !
- Dă-mi-o ! spuse însă hotărât omul.

Diavolul suflă atunci în încăpere și lângă el îi apăru în fața omului Moartea. Așa cum ne-o închipuim cel mai adesea noi, creștinii. O fantasmă cu pelerină neagră și cu coasa morții. Imaginea era cutremurătoare.

- Gata ! spuse diavolul, tergiversând lucrurile. Ți-a sosit și clipa morții. Alege !
- Dă-mi clipa, spuse omul. Eu știu !
- Afurisitule, mai strigă Satana. Ia-o !

Și în acea clipă Mortea se risipi ca un fum și Satana o urmă, urlând îngrozitor.

Omul se trezi. Ce vis ! Ce vis ... Întorcându-se spre marginea patului să vadă cât arată ceasul, înțepeni. Pe noptiera de lângă patul său era așezată o pâine rumenă și frumoasă. Aproape înlemni de spaimă. O fi adevărată ? își spuse omul. Oare mai visez ? Întinse mâna și o atinse ușor. Era caldă. Fără nici un dubiu. Era reală și era acolo. Crezu pentru moment că răspunsese greșit la întrebarea diavolului.

- Ia-o înapoi ! Ia-o înapoi ! începu să strige disperat. 

Dar exact în timp ce striga își dădu seama că pâinea de pe noptiera sa nu era ruptă. Ori Satana rupsese acea pâine chiar în fața lui. Și el era ... era ... viu !
Din bucătăria apartamentului se auzi un glas de femeie tânără. Ușa se deschise și soția sa intră în cameră. Îl mângîie ușor. Palma mâinii ei deschise era la fel de ...

-  Erai așa de obosit. Vrei să o iau ? M-am gândit că mama ta îți dădea întotdeauna să guști din prima pâine de Crăciun. Nu ție îți plăcea pâinea caldă când erai copil ? Vrei să ți-o rup eu ?

Din văzduh se auzea strigătul surd al Satanei : Nu pot să îl iau ! Nu pot să  îl iau ! Nu pot ...  ! Dar era un strigăt din altă lume și aici prea puțini îl puteau auzi.