luni, 18 august 2014

Poveste de trezie


De obicei poveștile sunt spuse pentru a adormi copiii. Aceasta însă este o poveste de trezie. Și ea începe așa …

A fost odată un om care a vrut să privească spre Dumnezeu. Și s-a uitat la El privind în mintea lui. Și privind acolo la Dumnezeu s-a văzut pe sine. Cum, eu sunt Dumnezeu ? s-a întrebat. A privit mai atent, din ce în ce mai atent, și nu încăpea nici o îndoială. El era. Privind la Dumnezeu, se vedea pe sine. Și I-a zis : este exact ca în Scripturi ! M-ai făcut după chipul și asemănarea Ta. Și omul a fost din cale afara de bucuros. Dumnezeu arăta ca el. Ba mai mult, se putea spune că el era ca El. Timpul a trecut și omul a început să se comporte ca și cum el era Dumnezeu. De fapt se comporta ca și el, fiindcă ceea ce văzuse nu era Dumnezeu, ci era chiar el, care privea spre el. Mare înșelăciune. Cine putuse să-i dea gândul ăsta minții lui ? Unii ar spune că diavolul, pentru că așa lucrează el cu mintea noastră. Prin înșelăciune. Iar una din porțile prin care intră e mândria. Dar să revenim la omul nostru. Purtarea lui ca Dumnezeu printre oameni îl făcuse să pară pentru unii nesuferit, iar pentru alții chiar nerod. Și așa ajunsese, că la un moment dat rămăsese singur. Nu-i nimic, și-a zis către sine, și Dumnezeu e singur acolo, sus. Poate că așa trebuie să fie. Poate că asta e calea. O vreme nu s-a mai gândit la asta. O vreme însă nu a fost suficient. Așa de urâtă îi era singurătatea, încât mai, mai, că își blestema zilele. Acum nu mai era pentru lume nici nesuferit, nici nerod. Era de-a dreptul nebun.  De ce ? Păi, cum de ce ? Poate pentru că își vorbea sieși, când credea că vorbește cu Dumnezeu. Și cum se putea să-l creadă lumea altfel, când uitându-te la el, vedeai doar un om bombănind.  Asta e ! și-a zis omul, de data asta doar către el. Dar nu a fost să fie chiar asta e ! Omul care se credea Dumnezeu, pentru că așa Îl văzuse el în mintea sa, ca pe el, în loc să-și găsească fericirea și mulțumirea, își găsi tristețea și amarul singurătății. În zadar le spunea el oamenilor că nu e nebun, că el L-a văzut cu adevărat pe Dumnezeu. Nimeni nu-l credea. Pentru ei era după cum v-am mai spus doar încă un nebun și încă unul de ocolit. Povestea asta se putea termina  aici. Ar fi fost chiar mai credibil să fie așa. Pentru că există oameni care nu au noroc. Dar ea nu se termină . Da ... Omul nostru a avut parte de noroc, fiindcă după ce pierduse totul, mai avu dorința  să privească încă odată spre Dumnezeu. Dar de data asta nu mai privi în minte, ci în inima sa, iar acolo Dumnezeu i se arătă cu adevărat. Arăta iarăși exact ca el. Nu era nici o îndoiala. Exact cum se zice în Scripturi. Și de aceea L-a și întrebat el pe El ...

-         De ce m-ai înșelat, Doamne ?
-         Nu Eu te-am înșelat, i-a răspuns de data asta Dumnezeu. Tu singur te-ai înșelat !
-         Eu ? Dar eu Te-am văzut pe Tine, Doamne.
-         Nu, l-a domolit blând, Dumnezeu. Te-ai văzut pe tine.
-          Și arătam exact ca Tine, nu ?
-         Arătai exact cum doreai tu să arăți.
-         Și acum de unde să știu că tu, cel care-mi vorbești, nu sunt tot eu ?
-         Eu nu sunt tu, a venit răspunsul. Nu încă !
-         Nu încă ... ?
-         Ca să mă vezi cu adevărat, trebuie ca cel pe care l-ai văzut să moară.
-         Să moară ?! Cine ? Adică ... eu ... ? mai zise omul și tăcu.

Și în tăcere, muri, privind spre sine, iar atunci știu că îl găsise pe Dumnezeu. Și poate nu o să credeți, dar atunci el îl văzu pe El arătând tot exact ca el, dar acum el știa că nu mai era el, ci El, nemaifiind el,el.










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu