vineri, 29 august 2014

August, 2014, File de jurnal, 4.

August, 2014, File de jurnal, 4.

Despre un alt moment infinit, de data asta la Henry Miller. ... fiecare moment, poate fi totul; pentru artist nu există decât prezentul, eternul aici și acum, momentul infinit, expansiv, care-i flacără și cântec. ”  ( Moartea creativității ).

Dar dacă viața și a trăi este o artă, atunci și fiecare din noi poate fi un artist. Miller aduce claritatea din Zen și o pune în slujba trupului.  ... scopul vieții e să trăiești, iar a trăi înseamnă a fi conștient, conștient la modul voios, extaziat, senin , divin. ”   Ăsta e pentru el tiparul de Om, trinitatea unitară corp, minte și suflet, care trăiește lucid clipa, neținând seama de obiceiuri, legi, etică sau morală. Omul artist al lui Miller e amoral. Se nutrește cu tot, este un triumf al personalității, a ceea ce ești tu, liber, trăind realitatea și nu imaginarul.  „ A fi înseamnă să ai formă muritoare, bolile muritorilor, să te zbați, să evoluezi. ”  Paradisul, Nirvana, sunt visuri ce ucid personalitatea și anulează conflictele, și pentru asta omul, prin distrugerea propriului ego, trebuie să îmbrățișeze disoluția.

Aș remarca totuși, că pierderea egoului, nu înseamnă o pierdere a personalității, nu înseamnă o disoluție, ci o transmutare. Nu înseamnă o neantizare a omului. El rămâne acolo unde este, dar într-o altfel de raportare la spațiu și timp. E ca în acel koan Zen cu spălatul vaselor. Ce trebuie să faci ca să atingi iluminarea ?  Satori ?! Să speli vase ! spune maestrul. Și după Satori ? întreabă ucenicul. Să speli vase ! vine răspunsul paradoxal. 

Trup, minte, suflet. Treimea sfântă a lui Miller. Ce este înțelepciunea vieții ? Descoperirea caracterului sacru al trupului. Cel care se cerea mereu sacrificat. Omul ca un copac, cu rădăcinile înfipte puternic în pământ ( în testul copacului din psihologie rădăcinile sunt o marcă a sexualității ), cu trupul înălțându-se , luptător spre și pentru lumină, eliberându-și ramurile, înflorind. Eflorescența reprezintă spiritul prin care omul se înalță. Dar înălțându-se, omul pierde contactul cu realitatea. Se depărtează de rădăcini. Realitatea fiind el însuși ! Gândul trebuie astfel să facă drumul întors spre origini, ca să redescopere misterul trupului și astfel să se închidă un cerc. Revanșa dionisiacului.


Întrebarea care se pune, dacă judecăm astfel lucrurile, oare nu renunțăm și la înflorire pentru rădăcini ? Adevărul e, ca întotdeauna,  la mijloc. Omul întreg are nevoie și de una și de alta. Omul, un echilibru între dionisiac și apolinic. 

Voi mai vorbi despre trup ...

Henry Miller

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu