sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Scrisoarea lui Dorel către văru Costel despre un experiment natural științific



Scrisoarea lui Dorel către văru Costel despre un experiment natural științific


Dragă Costele,


Sunt eu, adică știi, văru Dorel. Costele, nu m-am putut abține să nu-ți scriu. Trebuie, fiincă ce am să-ți spun, trebuie să mă sfătui cu cineva, cel puțin la fel de deștept ca tine, fiincă singur s-ar putea greși. Am descoperit ceva, absolut de fantastic, nu e SF, este de-a dreptul SF, dar adevărat. Știi că acu circa șase luni am fost cu Maricica la Supermarchet și ei îi plac biscuiții ăia ... ăia de ți-am dat și ție, când m-ai vizitat ultima dată, că terminasem crenvurștii. Ai mâncat cu iaurt ? Da, ăia ! Din Italia , cu rozmarin. De aia e pe placul lui Maricica, că ea a mâncat din ăștia acolo, și cu rozmarin îi aduce aminte de Italia. Deci, stai să vezi ! Pleacă Maricica la servici și ia la pachet, ce crezi ? ... biscuiți !  ... că-i găsise proasta pe ultimii, și vezi că nu e proastă ! în fund, în dulap, biscuiții din ăștia. La ora mesei se duce ea să mănânce. Desface pachetul de biscuiți și ia o gură. Când ia o gură, vede un gândăcel mic și negru. Până aici, normal, nu ? De ce zic SF ? Păi, gândăcelul era viu, Costele ! Cum mă vezi, și cum te văd, așa umbla gândăcelul. Maricica, știi că-i minuțioasă, a vărsat tot din gură. A avut noroc, sau noi am avut noroc, c-ai să vezi mai departe de ce . Nu mestecase nici unul. S-a uitat la tot pachetul și a mai găsit. Mulți ! Toți negri și vii. De unde Costele, gândăcei vii ? Asta e problema ! Era biscuiții cu ouă de gândăcel dinainte ? Păi, nu au fost copți în cuptor cu toții ? Deci, dacă era de dinainte , mureau oule la copt, la temperatura focului. E sigur ! Au fost după ? După împachetare, nu putea să intre femeia de gândăcel, că e ermetică, să depună oule.  Logic, nu ? Până aici !  Este oare atunci posibil ca oule de gândăcei să fie microscopic de mici, mai mici ca porii microscopici din celofanul cu care erau înveliți biscuiții, și așadar prin osmoză, din aer, să fi pătruns mai târziu ? Nu cred. Nu era cine știe ce celofan și nici gândăceii nu erau chiar așa de mici. Deci, cumva, astfel se pune problema : din materia de biscuiți, care e anorganică, în condiții relativ bune de mediu, adică au stat la mine acasă, în dulap, în fund, cum ți-am zis, la întuneric, au ieșit materie organică conștientă, adică cu cap și picioare. Eee ? Nu-i SF adevărat ? Adică s-a demonstrat că din anorganic a ieșit ceva viu, și nu orice viu, mă-nțelegi, că ești deștept, adică nu un virus sau un microb, ci vietate vie, conștientă. Într-un cuvânt : gândăcei ! Dacă reușim noi doi să demonstrăm științific asta, Costele, ne așteaptă un premiu pentru știință, sau chiar biologie sau medicină. Trebuie doar să repetăm ca pe un experiment repetabil ceea ce s-a-ntâmplat cu pachetul de biscuiți, adică să dăm naștere la gândăcei, în aceleași condiții de mediu și spațiu. Deci de aceea propun, ceea ce se și impune, ca experimentul să aibă loc tot la mine acasă, în același dulap, în fix același loc, adică în fund, la întuneric. Cred că ai să fii de acord, că în aceleași condiții, trebuie să luăm aceiași biscuiți cu rozmarin . Nu are rost acum să ne hazardăm, și să luăm biscuiți numai cu sare, sau știu eu ? ... cu ovăz, sau altceva, fiincă trebuie să iasă și aceiași găndăcei mici și negri . Pentru acuratețea științifică trebuie să știi dinainte că am păstrat gândăcei din ăștia mici și negri, atât vii, într-o cutie de plastic, în care am dat câteva găurele ca să se poată respira, cât și morți, pe o bucată de vată pusă-ntr-o cutie de chibrituri, binențeles goală. Nu se știe niciodată dacă e nevoie sau dacă vom fi întrebați, și sigur vom fi întrebați, deci era nevoie. Asta ca să știi ! Pe ăia vii îi hrănesc cu făină de grîu, nu din Italia, da tot așa cu făină superioară, din care era și biscuiții. La noi, mama le zicea și făină 3 nule, adică știi, 3 zerouri avea pe pungă făina, și era mai mult pentru cozonaci. Acum dacă ne iese, mai târziu putem să ne extindem și să complicăm puțin experimentul, adică să lăsăm tot așa ... da altfel de biscuiți. Maricica mi-a propus de exemplu să fie biscuiți cu ciocolată. Vrea să știe ea ce gânganie poa să iasă din ăștia cu ciocolată . Mofturi, Costele ! Mofturi de femeie ! Da fiincă ea găsit gândăceii în biscuiți și mi i-a arătat și mie, de unde mi-a venit astfel ideea, n-am putut s-o refuz ! Te rog să-nțelegi și să accepți ca la un moment dat să fie și cu ciocolată. Ei, nu e SF ? Tu-ți închipui acum de ce e în stare să producă un meteorit ? Adică, tu îți dai seama că cu experimentul nostru cu biscuiți se pune într-o adâncă discuție posibilitatea, care nu mai e  acum chiar așa de extravagantă,  că viața pe Terra e de la meteoriți. Adică suntem extratereștri de fapt și de drept ? Nu are dreptate NASA să izoleze tot ce vine din spațiul cosmic ? Că uite ce-a putut să iasă numa de la un pachet de biscuiți cu rozmarin ? Cre că filmele astea cu Alien, nu e chiar așa de diversis, și știu ei ceva , sau chiar bănuie la NASA , dar e secret ca să ni se poată spune, să nu ne sperie și să fie anarhie. De aceea și eu te rog să nu mai spui la nimeni, să nu știm adică decât noi doi și Maricica, de ea oricum n-am putut să ascund nimic, că mi-am adus aminte acuma că biscuiții ăștia de fapt, eu i-am ascuns acolo, în dulap, în fund, adică mai la dos, să nu dea de ei, și după cum vezi tot i-a găsit acolo, în întuneric . A dracului muiere mi-am mai luat ! Da tot răul spre bine că uite ce-a ieșit ! Garantez, Costele, că de la descoperirea penicilinei de pe un cartof mucegăit, nu va mai fi o asemenea descoperire de mare, ca a noastră. Hai să trăiești, și să ne punem pe treabă pentru un bun sfârșit cu laudatio ! Aștept vești bune de la tine !


P.S. Am uitat să-ți spun, că biscuiții ăștia cu rozmarin erau expirați de patru luni când i-a luat Maricica la serviciu, pentru consum. E posibil ca și tu să fi mâncat la mine tot, pardon ... expirați ! ... așa că sfatul meu e să-ți faci un examen coproparazitologic, și să ne ierți dacă se găsește ouă de ceva și la tine-n scaun. N-a fost cu nimic intenționat. Nu te speria ! Dacă elimini ceva, oricum sunt morți, că în mațe nu e oxigen, sau cel puțin așa cred, că de aia am făcut  găurele la cutia în care țin gândăceii vii, ca să se respire ! Te pup ! 
Și încă o dată, nu fi supărat !



joi, 7 noiembrie 2013

Scurt -metraj, 3 - Nimeni nu se naște învățat



Nimeni nu se naște învățat ...


În urbea noastră modestă nu e foarte greu să devii cineva, mai ales când ai o slujbă prin care oamenii ajung la tine. E un sentiment plăcut, care nu există ca atare în orașele mari. Aici, în acest orășel, cum se întâmplă probabil în toate orășelele mult iubitei noastre țărișoare, oamenii te percep ca fiind de-al lor, de-al comunității, doar prin traiul comun cu ei. Altfel spus : cumpărăm pâine de la aceeași brutărie ? Înseamnă că mâncăm aceeași pâine ! Și acest spirit civic, născut firesc din traiul de zi cu zi, îmbogățește și gâdilă micul orgoliu al celor ce sunt aleși ca și fruntași, de către noi și ... nu-i așa ? ... ceilalți, care tot ai noștri se cheamă că sunt. Trebuie însă să fim cinstiți, și să recunoaștem că nu e puțin lucru să te știe tot cetățeanul și să te salute cu respect și aleasă considerație sau chiar, de ce nu ? ... prietenie.  Bună ziua, domnu ... ! Să trăiți domnu ... ! Numai bine domnu ... ! Ce mai faceți domnu ... ?
Povestea care urmează nu știu dacă e veselă sau tristă. Înclin să cred că e mai mult veselă, ca și poporul acesta, câteodată de o inocență devastatoare.  Domnul profesor Mandache, căci despre el va fi vorba în această scurtă povestire, este un domn realmente respectabil, în prezent pensionar, după o viață închinată liceului și copiilor din târgușorul nostru iubit. Ca o încununare a acestei activități, mereu în slujba cetățenilor, a avut inclusiv două mandate de consilier local la primăria orașului. De ceva vreme însă, s-a retras și din liniștita noastră viață politică locală. Liniștită, fiindcă de ani buni, aici, în această urbe, nu poate câștiga alegerile decât ... ați ghicit ! ... partidul nostru. Adică al oamenilor locului. Nu are sens să vă spun dacă partidul e de stânga, de centru sau de dreapta . Oamenii sfințesc locul ! Și probabil că așa e bine. Deci, domnul profesor Mandache este în acest oraș, ceea ce v-am explicat deja că înseamnă, o persoană cunoscută.
Într-o zi, să fi fost un pic trecut de orele 16.00 ale după amiezii, domnul Mandache se plimba prin centrul orașului, în apropiere de primărie. Era vară. Era cald. Era plăcut. La un moment dat în dreptul lui se opri o mașină . Geamul de la portiera din dreapta a acesteia se lăsă ușor jos și o voce baritonală îl salută pe distinsul nostru profesor.
- Domn profesor ! Să trăiți, domn profesor ! Ce mai faceți ?
Profesorul Mandache îl recunoscu imediat pe domnul inginer T. Lucraseră împreună la primărie. Altă generație, dar buni amici.
- Un pic la plimbare, domnu inginer. Bună ziua !
- Cald ... zise inginerul T.
- Cald, da plăcut ... totuși, îi răspunse profesorul Mandache.
- Domn profesor, haideți la grădina de vară să bem o bere !
- Știu și eu ... Aștept pensia ...
- Se poate domn profesor ? Fac cinste ! Haideți, urcați în mașină.
Domnul profesor Mandache nu se lăsă prea mult rugat și se urcă în mașină. O bere cu un fost coleg, amic, era chiar o plăcere pentru el.
- Trebuie să oprim un pic la bancă să scot niște bani, zise domnul T.
- Sâmbăta ?! Nu e închis ?
- Nu e nici o problemă. S-au pus A.T.M-uri. Sunt primele din oraș.
- Atemeuri ? Ce sunt astea ?
- Niște dispozitive, domnu profesor. Niște dispozitive electro-mecanice de la care poți oricând să scoți bani . Când ai nevoie ... Uite că am ajuns. Le mai zice și bancomate.
Mașina se opri. Inginerul T. se dădu jos din ea și înainte de se duce la A.T.M.-ul  băncii, mai spuse către domnul Mandache :
- Haideți să vă arăt !
Și se duse repede la bancomat, și fără să-l vadă profesorul băgă cardul, tastă codul PIN și suma de bani pe care o dorea, și așteptă să vină din urmă și domnul Mandache. Când acesta ajunse în dreptul lui, astfel încât să-l poată vedea și auzi, spuse ca și cum s-ar fi adresat A.T.M.-ului :
- Sunt inginerul T. ... dați-mi două milioane de lei !
Apăsă o tastă și banii ieșiră spre uimirea profesorului Mandache.
- Cum ? Numai spui cum te cheamă ? Așa ușor îți dă banii ? Imposibil, îi zise domnul Mandache inginerului T..
- Ei, domnu profesor, nu chiar așa la toată lumea ! Eu sunt cineva în orașul ăsta. Pe mine mă știe toată lumea. Normal că banca îmi dă banii.
- Bine, bine ...  dar și eu sunt cineva aici în oraș. Ar trebui și mie să-mi dea bani . De ce adică, mie să nu-mi dea bani ?
- Dacă vă știu, n-ar trebui decât să spuneți cine sunteți, ce sumă doriți, și să apăsați tasta asta pe care scrie Enter. Haideți acuma să bem berea aia .  Nu vă e sete ? Mie mi s-a făcut o sete, mamă, mamă ! Aveți timp și mâine să vă lămuriți cu bancomatul.
- Și la orice oră și în orice zi îți dă banii ?
- La orice oră și în orice zi . Dacă vă știe !
- Cum să nu mă știe ? mai spuse aproape ofensat profesorul Mandache.
Și astfel domnul T. și domnul Mandache s-au dus și au băut o bere la grădina de vară, ca niște buni amici. La plecare domnul T. i-a urat de sănătate domnului profesor și s-au despărțit amîndoi bine dispuși, cu zâmbetul pe buze . O după amiază de sâmbătă, vara, perfectă ! Totuși profesorului Mandache îi rămăsese ceva ... ceva care-l rodea și nu-i dădea pace . Bancomatul !
„ Ia să mă duc eu să văd dacă funcționează ”, își zise în gând. „ Tot aș mai avea nevoie de niște bani până la pensie. ” După zece minute de mers pe jos, agale, domnul Mandache ajunse la bancă. Se poziționă cu grijă în fața A.T.M.-ului și emoționat îi spuse :
- Sunt profesorul Mandache ... Dați-mi două milioane, vă rog ! Apăsă tasta Enter și așteptă. Un minut ... Două minute ... Nimic . Și iar, hotărât !
- Sunt profesorul Mandache ! Dați-mi două milioane !
Tot nimic. De data asta se enervă puțin.
- Sunt profesorul Mandache ! De la liceu ... Trebuie să mă știți ! Am fost consilier local două mandate ! Nu vreau decât două milioane !
Mai apăsă nemulțumit și frustrat tasta Enter ... o dată, de două ori ... Nimic. Nici un ban .
„ Cred că s-a stricat ... Nu se poate să nu mă cunoască ... Așa e cu tehnica asta ! Se strică când nu te-aștepți ! ” Și plecă spre casă, cum v-am mai spus, nemulțumit și frustrat. Adică, e oare posibil, ca cei care dau banii prin bancomat cetățenilor cunoscuți ai urbei, să nu-l cunoască tocmai pe domnul profesor Mandache ? Adică ce dacă a ieșit la pensie ? Nu rămâne acesta, mereu, un membru de onoare care a făcut cinste orașului nostru ?
Nu e nici o îndoială că până la urmă domnul profesor Mandache a aflat cum funcționează un A.T.M. Dar de la cine, când și cum a aflat nu mai are nici un haz. Cât despre domnul inginer T. , marele farseur, domnul Mandache a jurat să nu-i mai vorbească niciodată . „ Asta e  ! Nimeni nu se naște învățat ! ”a conchis până la urmă domnul profesor Mandache . Și noi suntem întrutotul de acord cu el. Până la proba contrarie !



luni, 4 noiembrie 2013

Boul schizofren - monolog



Boul schizofren


- monolog -


Bună ziua !  ( pauză ) Sau mai bine ... săru mâna ! Săru mâna doamnelor, domnișoarelor și ... domnilor ! Bineînțeles ...  Pentru cei care nu m-au recunoscut ... eu sunt un bou. Nu, să nu râdeți ... că este adevărat . Adică nu sunt un bou numai așa ... fiindcă sunt bou, nu ! sunt bou, fiindcă sunt cu adevărat bou. ( pauză ) Bou –bou ! ... nu numai cu coarne . Coarnele sunt nimica pe lângă ... Și colac peste pupăză sunt și schizofren . Paranoid. Nu e de-ajuns că sunt bou, mai am și mania asta a grandorii : cel mai mare bou care se există pe lumea asta, eu sunt ! Eu nu pot să fiu așa ... așa ... un bou mai mititel ...un bouleț ! Nu ! Doar cel mai mare ! Șeful boilor . Capo di tutti capi de boi ! O vreme, unii dintre voi mi-ați zis că aș fi bou dacă aș recunoaște că sunt bou. Acum tot voi îmi spuneți că sunt bou, fiindcă am recunoscut. Păi, cum naiba vine asta ? Oricum, în momentul de față nu mai contează. Sunt o celebritate ! Nimic nu se urnește în țara asta fără ca eu să nu fiu întrebat . De la ... de sus ... până la ... de jos ! Eu sunt consilierul tuturor. Și ei recunosc asta. Nu toată lumea spune : „ Mai rău îmi trebuia dacă m-am luat după boul ăla !” Ei, boul ăla, eu sunt. Dar nu mă supăr . Nu mă supăr pentru că eu am o inimă mare. Și apoi nu vreau să vă-ntrebați așa de devreme, ce-o mai vrea și boul ăsta de la noi. Nu vreau să fac politică cu voi . Politica nu o fac boii. Alții o fac . Mai mari ca noi ! Boii doar trag la jug. Și credeți-mă pe cuvânt, că am tras destule . Ce ? E puțin  ...  ? ( numără pe degete ) Jugul otoman, jugul rusesc, jugul burghezo-moșieresc, jugul comunist, iar jugul capitalist ... Dar de-acuma,  gata ! Nu mai trag nimic ! Nu vreau ca tot eu să fiu găsit  vinovat pentru că s-a dus căruța de la Chioreni la Orbeni ! Nu știu cum naiba se face, da care cum răstoarnă căruța, tot peste mine vine. Da căruțașu ? De el de ce nu se leagă nimeni ? Ce, numai eu să fiu legat cu funia ? Unde mai pui, că dacă ar recunoaște că el a răsturnat căruța și s-ar da singur jos, mi-ar fi și mie mai ușor . Da ce ? e bou să se dea singur jos ? Asta e ! Toți mă iau de fraier, pentru că sunt un timid și nu-mi dau demisia din funcția mea. Cine ar vrea să-mi ia locul ? Eee ? Corect ! Tot un bou !

Totuși, odată la patru ani vin la mine niște domni și mă caută-n coarne. De ce m-or căuta numai atunci, nu știu ! dar știu că mă pun să aleg între ei. Ori hăis, ori cea ! Adică, ori la stânga, ori la dreapta. Numai că alegerea asta e mai mult decât jocul alba-neagra pentru mine, fiindcă stânga azi e dreapta, și mâine e iar stânga ... și viceversa ... dreapta e azi stânga și mâine e iar dreapta. Adică în limbajul boilor :  hăis e cea, când cea e cea, adică hăis ... și cea e hăis, când cea e hăis, adică cea ! Înțelegeți ? Nu înțelegeți ? Păi cum să iasă brazda dreaptă, domnilor ? Problema nu e că eu boul nu mai știu ce să aleg, ci că ce aleg, aia mănânc ! La ăștia, la alegeri, când îți cer votul, le fată vaca mii de specialiști. Dar după ... când le ceri să vezi și tu unul, le-au murit toți vițeii. Asta e ! ( pauză ) Da de ce, asta e ? Adică, de ce dacă sunt bou, să trag ? ( pauză ) Eu aș trage, dar nu mai știu în cine să trag ! Voi mai știți ? A zis un căruțaș odată, că după douăzeci de ani o să știu mai bine , adică o să văd mai bine în ceața asta. Mi-a dat și niște picături, fiindcă de la atîtea decepții începusem să văd albastru situația, care era de fapt maro, și nu era bine . Eu trebuia să o văd roz. Pericolul cel mai mare e să nu pună ăștia ochelari de cal la  toți boii, fiindcă atunci o să mai vedem o luminiță la Paștele Cailor. Eu am o vorbă :   Multe-am tras și nu m-am ras . Nici de asta nu m-oi tunde ! ” Mai bine să-i tund eu pe ei. Frizeri ar trebui să ne facem cu toții !

Câteodată mi-e cam rușine cu originea mea. Da ...  Mi-e rușine !  M-a întrebat cineva, vezi ? cred că tot un bou, dacă știu cine din România se îmbracă cu costume italienești, poartă ceasuri elvețiene, merg cu mașini germane și au amantele pe post de consilier de imagine la birou ? Eu am crezut că boii ... Da de unde ! Nu boii, măgarii ! Atunci mi-a părut rău că nu m-am născut măgar . Și l-am întrebat atunci pe individul ăla : „ Da boii ? Boii cum o mai duc ? ” Cică boii au rămas tot de căruță . Asta e ! Nu ne-a ferit D-zeu de român ciocoit și de măgar boierit !     ( pauză ) Singurul lucru românesc în toată povestea asta a lor e boul, adică eu, care zic mereu :  asta e ! Da, de ce asta e ? De ce iar, asta e ? Numai ca să mulțumim niște măgari ? Știți cum lucrează ăștia pentru binele nostru ? Să-ncepem cu luni ! ... luni nu lucrează, pentru că dacă începi ceva de luni nu-l mai termini ... marți ? ... e cu ghinion ! ... miercuri, nu îndrăznesc ... joi le e frică de trăsnet ... vineri ? ... vineri au fost împiedicați ! ... sâmbătă, s-au îmbolnăvit  ... și duminică ... duminică le-a trecut ! Eee ? Greu cu politica, nu ? Le-am spus că situația asta e croită prost. Știți ce mi-au răspuns ?  E croită prost, dar e cusută bine ! Așa am ajuns eu boul lor ... încălțat ! Cică așa încălțat sunt un domn ... nu mai sunt un țăran ! Da oare, nu ne mai descălțăm noi odată și-odată, și lăsăm dracu domnia asta, ca să fim vorba aia , ca țăranii, deciși la par ?

Să vă mai spun una gogonată. Cică dacă ești flămând, trebuie doar să dormi mai mult ca să nu-ți mai fie foame. Așa au zis specialiștiilor lor de know- how . Dacă dormi, normal că nu-ți mai este foame. Și ca să pot dormi mai mult, ei m-au dat în șomaj. Ce să vă mai spun ? Mulțumesc lui D-zeu, sunt sătul !  ( pauză ) Voi nu v-ați săturat ? Uite-așa am ajuns eu să fiu schizofren. Trăiesc în două lumi paralele. A lor și a mea ! Dar nu mai vreau ! Gata ! Nu mai vreau să spun, asta e ! Nu mai vreau ! Am să le las căruța-n drum și am să-mi iau bicicletă.           ( pauză ) Voi chiar credeți că o să mă lase-n pace ? Păi, ei au nevoie de noi, boii ! Nu ați înțeles încă asta ? Or să ne ia și pe noi, boii de la bicicletă, chiar cu forța ! E cumva paranoia, fiindcă am ajuns să-mi fie frică pentru ziua de mâine ? Nu e adevărat că s-au învățat ăștia să trăiască, furând și oul de sub cloșcă ? Credeți că o să le fie rușine să fure și boul ? Cu totul ? Nu ?! Doar așa spune o vorbă înțeleaptă de-a noastră : azi, oul ... mâine ... boul ! O să rămână numai bicicleta să mă pomenească . Nu știu ce să mai fac ?  Să gândesc ?! Cred că singura soluție ar fi să-i las și să plec din țară. Aici, cu o minciună boierească nu se mai trăiește o zi ca pe vremuri ... acum trăiești, așa cum v-am mai spus,  patru ani ! ( pauză ) Sau să nu plec din țară ? Parcă că în altă parte nu voi fi tot eu ? Adică, tot un bou ? Și totuși cum dracu să fac să rămân și să aleg un bou, care apoi să aibă grijă și de mine, când pe listele care mi se oferă sunt numai măgari ? Oricum aș alege, tot un măgar iese. Oare nu cumva ar trebui să nu mai votez decât o listă pe care sunt și boi ? Eee ? Nu v-ați gândit la asta, nu ? Asta e !  Adică n-am vrut să spun iar asta e, ci chiar asta pare să fie soluția salvatoare. De aceea sfatul meu este, dacă vreți să ascultați de un bou schizofren care a trecut prin multe, ca atunci când va veni noua campanie de toamnă, să vă aduceți aminte de vorbele mele, și decât să alegeți un măgar ofticos, mai bine să alegeți un bou sănătos, dintre voi ! Că boul sănătos știe să tragă la toate ... e învățat ... și  poate astfel o să tragă și pentru noi cineva.  Că uite, aș vrea și eu să mai las jugul ăsta și să mă mai odihnesc . Nu mi-am câștigat oare dreptul ăsta, muncind atâția ani ? Nu ? Adică cum, nu ? Dreptul ăsta nu se câștigă prin muncă ? Nu ? Dar prin ce ? Prin luptă ?! Adică să nu mai fie boul, bou ? Oare se poate la noi minunea asta ?  Voi ce credeți ?



vineri, 1 noiembrie 2013

Floarea albastră



Floarea albastră

Un parc dintr-un oraş. O seară de toamnă. Două bănci. Amândouă sunt luminate, fiecare de către un felinar.  Apare o pereche de tineri, îmbrăcaţi banal. Sunt îndrăgostiţi unul de altul, dar ei încă nu ştiu . Din această cauză nu se ţin de mână. Și cum s-ar putea întâmpla acest lucru, când sunt aşa de timizi … Andrei și Andreea ... Andrei ar vrea însă să-și declare dragostea cu această ocazie.

Andrei : Ştii …
Andreea : Da … adică, nu … spune ! … N-am vrut să te-ntrerup !
Andrei : Ştii … Nu ai vrea să ne aşezăm pe o bancă ?
Andreea : Da …
Andrei : Uite pe asta ! Vrei ?
Andreea : Dacă vrei  şi tu … E bine şi pe asta .
Andrei : Dacă nu vrei … spune-mi ! … nu e nici o problemă … nu vreau să forțez lucrurile ...
Andreea : Nu ! … numai dacă vrei şi tu … altfel …
Andrei : Altfel ?
Andreea : Nu … E bine şi-aşa. Hai pe banca asta ! Ba nu ! Pe cealaltă, de alături ! Vrei ?
Andrei : Cum spui tu, aşa o să facem ! … adică, scuză-mă ! … o să fac ! … Mulţumesc !

Cei doi îndrăgostiţi se aşează pe banca din stânga .

Andrei : E bine ?
Andreea : Da … nu ştiu … cred că da … nu ?
Andrei : Da . Şi eu cred că da !

Se uită unul la celălalt, însă … privirile lor se caută şi se ocolesc în acelaşi timp. Între ei îşi face loc o  tăcere … o tăcere specială, care nu-i desparte, din contra ! …  îi apropie şi mai mult. Pentru că vorbeşte pentru ei. Între timp apare o a doua pereche de tineri. Se pare că un pic diferită de prima. Nu numai prin îmbrăcămintea lor kitsch . Nici ei nu se ţin de mână, dar din alte motive. Consideră acest lucru ca pe ceva copilăresc și, nu-i așa ?... ei sunt  niște oameni maturi , ei sunt prea siguri pe ei, adică ce mai tura vura! ...  știu exact ce vor de la viață ! Altfel, chestie de gust şi de experienţă …

 ( De aici dialogurile se  succed de la o bancă la alta. Luminile se schimbă astfel : banca unde are loc dialogul este luminată, în timp ce pentru banca unde dialogul a luat sfârșit, lumina se stinge .)

Tânăra : De unde mă ştii ?
Tânărul : Te-am văzut odată, ieşind de la ore. Eram în faţă … la intrarea la liceu .
Tânăra : Eu nu te-am văzut !
Tânărul : Ei, na ! Stăteam pe trotuarul de vis-a vis de liceu ! N-aveai cum să mă vezi.
Tânăra : Şi zici că mă urmăreşti ?
Tânărul : Eee, ca băieţii ! Nu vrei să stăm pe o bancă. Să ne cunoaştem mai bine .
Tânăra : Bine ! Hai pe asta !
Tânărul : Ok ! Nu mă deranjează !

Cei doi aleg banca rămasă liberă .

Andreea : De unde mă ştii  ?
Andrei : Te-am văzut într-o vineri la un concert  … la filarmonică …
Andreea : La filarmonică … vinerea trecută ?
Andrei : Nu ! … Adică şi vinerea trecută …
Andreea : Atunci  … când ?
Andrei : Acum … ( se gândește ) 6 luni  ? …
Andreea : 6 luni ?
Andrei : Da … de ce ? … am greşit cu ceva ?
Andreea : De ce întrebi ?
Andrei : Nu ştiu … n-am greşit, nu ?
Andreea : Nu … Poate că nu …Îţi place muzica ? Muzica clasică ?
Andrei : Da ... foarte mult !
Andreea : Şi mie  ! Ţie ce-ţi place ?
Andrei : Clasicismul vienez … Haydn, Mozart …
Andreea : Beethoven !
Andrei : Ştii şi tu !
Andreea : Da, ştiu !
Andrei : Dar ţie ce-ţi place ?
Andreea : Barocul ! Bach, Haendel …
Andrei : Vivaldi, Albinoni  !
Andreea : Marcello ! Da, şi italienii !  
Andrei : Frumos !
Andreea : Îmi mai place şi pianul. Chopin !
Andrei : Şi mie ! Mie Schubert îmi  place …
Andreea : Ce anume de Schubert ?
Andrei : Cvintetul Păstrăvul , de exemplu … L-ai ascultat ?
Andreea : Nu … poate că ...
Andrei : Poate ?
Andreea : Poate va fi la filarmonică … într-o zi … Am să merg să-l ascult .
Andrei : Dacă vrei …
Andreea : Ce ?
Andrei : Am un CD … acasă … ţi-l pot împrumuta ! … Vrei ?
Andreea : Nu ştiu  … Tu ce crezi ? Îţi place să asculţi astfel de muzică pe CD ?
Andrei : Ai dreptate ! Mai bine la filarmonică ! E mai bine aşa ! Ai vrea  … să vii cu mine ?
Andreea : Crezi că va fi în stagiunea asta ?
Andrei : Nu ştiu. N-am de unde să ştiu ! ( zâmbeşte )  Poate va fi peste 6 luni .
Râd amândoi .
Andrei : Putem merge vinerea viitoare. Ai vrea ?
Andreea : Cred că da … Da ! E bine vinerea viitoare.
Andrei : Ce bine !

Tânărul : Vii sâmbătă cu mine la discotecă ?
Tânărul : De ce aş veni ?
Tânărul : Vine Hamburgăr ! Băiatul de aur ! Nu-l ştii ?
Tânărul : Cum să nu ! Cine mă crezi ? Vreo ţărancă ?
Tânărul : Mă gândeam io ! ( începe să fredoneze ) Vai, vai, vai ! Ce dulceaţă ai ! Vai, vai, vai ! Hai mai stai !
Tânăra : Da Madona ? Madona îţi place ?
Tânărul : Madona ? S-a dus asta, mă ! Cine mai ascultă Laic ă vărgin ?
Tânăra : Nu aia prostule ! Madona de la Filipeşti !
( cântă o manea )
Sunt singură !  Hai, hai, hai !
În patu  meu … gol ... te-aştept !
Băiatu meu …  Hai, hai, hai !
Tuuu  ! … din to-o-o- ţi cel mai deştept !
Tânărul : Fain ! Îţi cam place să cânţi ?
Tânăra : Eeeh, oleacă !
Tânărul : Ce tare eşti ! Ca fularul !
Tânăra : Şi mă mai fac !

Râd amandoi .

Tânărul : Deci, vii ?
Tânăra : La ce oră ne-ntîlnim ?
Tânărul : Mai pe seară ... La 10.00 ! Bine-așa ?
Tânăra : Bine. Rămâne așa ! Unde ?
Tânărul : Știi stația de troleibuz de lângă poștă ?
Tânăra : Da.
Tânărul : Acolo ! La 10.00, da ?

Andrei : Ştii … întotdeauna mi-am dorit să întâlnesc pe cineva ca tine .
Andreea : Adică ?
Andrei : Cineva … cu un suflet pur … feminin … cineva care …
Andreea : Care  ?
Andrei : Care să mă-nţeleagă ! Tu … tu crezi  ? … sau, nu ! … ai crede în sufletul pereche ?
Andreea : Eu ? Nu cred. N-aş crede !
Andrei : Cum ? E posibil ? Tu ?
Andreea : Eu nu cred ! N-aş crede ! Fiindcă eu ştiu ! Ştiu că există !
Andrei : Te-ai jucat cu mine !
Andreea : Şi nu ţi-a plăcut ?
Andrei : Ooof !
Andreea : De ce oftezi ?
Andrei : Simt că nu pot respira .
Andreea : De ce ?
Andrei : Nu pot să-ţi spun …
Andreea : Nu poţi … sau nu vrei ?
Andrei : Bine ! Am emoţii prea mari.

Ea îi ia mâna în mâna ei.

Andreea : Acum e mai bine ?
Andrei : Da ! Mult mai bine ! Mulţumesc !
Andreea : Există o mireasă pentru fiecare suflet, Andrei. Să ştii !
Andrei : Îţi place Eminescu .
Andreea : Cui nu-i place ?
Andrei : Da. Cui nu i-ar putea plăcea ?
Andreea : Nu mai e modern. Într-adevăr … Şi cât de modern a fost la vremea lui.
Andrei : Dar ăsta n-ar trebui să fie un motiv să nu-ţi placă , nu ? Poate fi adevărul modern ? Sau … iubirea ?
Andreea : Nu se poate să nu găseşti un vers la el, care să-ţi placă într-atît  … într-atât încât să-l iubeşti  !
Andrei : Aşa e … Câtă dreptate poţi să ai ! Tot ceea ce e mai profund în om, nu poartă umbra timpului.

Tânărul : Ştii, am ştiut de la-nceput că suntem compatibili.
Tânăra : Serios ?
Tânărul : Serios !
Tânăra : Şi cum ţi-ai dat seama ?
Tânărul : Îmi plac mingiile tale !

Ea râde .

Tânăra : Eşti fotbalist ?
Tânărul : Nu ! De ce ?
Tânăra : Credeam că ştii să faci un henţ !

Tânărul o prinde în braţe . Încep să se sărute cu foc.

Tânăra : Ştii franţuzeşte !
Tânărul : Ştiu şi franţuzeşte … şi româneşte … ştiu cum vrei tu  ! …
Tânăra : Îţi place ?
Tânărul : Da, tu … abia mai respir !
Tânăra : De emoţie ?
Tânărul : Mă exciţi !

Tânărul coboară cu o mână pe coapsă .

Tânăra : Vezi că eşti în ofsaid !
Tânărul : Acum eşti şi arbitru ?
Tânăra : Nu ! Dar joci pe terenul meu ! Ei, gata ! Ce crezi tu ?
Tânărul : Nu cred nimic !
Tânăra : Nu crezi ? Lasă că ştiu eu !
Tânărul : Ce ştii ?
Tânăra : Crezi că nu ştiu ce vrei ?
Tânărul : Ce  vreau ?
Tânăra : Ce vrei tu nu se poate !
Tânărul : Nu se poate ?
Tânăra : Ştii să conduci ? Ai carnet ?
Tânărul : Am.
Tânăra : Ei, atunci nu se poate, fiindcă nu-ţi dă voie culoarea la semafor.
Tânărul : N-am prioritate ?
Tânăra : N-ai !
Tânărul : Ce tare eşti, tu !
Tânăra : Şi mă mai fac !
Tânărul : Fă-te, tu ! fă-te !


Andrei : Îţi place Eminescu .
Andreea : Da.
Andrei : Uite ! Am ceva pentru tine .

Scoate din gentuța sa un caiet. Îl deschide şi ia din el o floare presată.

Andreea : O floare albastră ?
Andrei : Da. O floare albastră. Am presat-o !
Andreea : Ce coincidenţă ! O fi floarea albastră a lui Eminescu ?
Râd amândoi fericiți.
Andrei : Nu există coincidenţe, Andreea. Nu există !

Tânărul : Ia uită-te la proştii ăia doi !
Tânăra : Ce-i cu ei ?
Tânărul : Stau de juma de oră pe bancă şi prostul ăla n-a mozolit-o deloc.
Tânăra : Dă-i tu, dracului ! Nu te mai uita la ei .


Andreea : De când o ai ?
Andrei : De la 14 ani .
Andreea : Şi mi-o dai mie ?
Andrei : Da.
Andreea : De ce ?
Andrei : …
Andreea : De ce ? Spune-mi ?
Andrei : Pentru că a fost pentru tine de la început. Poftim, ia-o !  E a ta !

Andreea ia floarea.

Tânărul : Fii atent, tu ! Ia dat ceva !
Tânăra : Ce ?
Tânărul : Ceva subţire … Cu ceva mai albastru la un capăt !
Tânăra : E o floare prostule ! O floare presată !

Andreea : De mi-i da o sărutare, / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie / Ş-apoi cine treabă are ! ”
Andrei : Nu am o pălărie, din păcate …
Andreea : Nici eu … Dar suntem numai noi doi, nu !
Andrei : Da !

Se sărută .

Tânăra : Uite că o pupă !
Tânărul fluieră.
Tânărul : Pup-o, băăă !

Andrei și Andreea se opresc. Andrei se uită la tânărul care a strigat.

( De aici dialogul decurge normal. Acum sunt luminate ambele bănci. )

Andreea : Lasă-l, Andrei ! Nu te mai uita la el ! Uită-te la mine !
Tânărul : Ce te uiţi bă la mine ?
Tânăra : Lasă-l, mă ! E un prost !
Tânărul : Taci, tu ! Vezi-ţi de treabă ! ( către Andrei ) Ce te uiţi bă, fraiere la mine ? I-ai dat mozol ?
Andrei : De ce nu-ţi vezi de treabă ? De ce ne jigneşti ?
Tânărul : Ia-ţi mă o cameră la hotel, dacă nu-ţi place în lume !

Andrei se enervează.

Andrei : Ia-ţi tu !
Andreea : Andrei ! Andrei ! Lasă-l în pace !
Tânăra : Ce zice prostul ? Cameră la hotel ? Da ce sunt io ?
Tânărul : Lasă, lasă … Vezi tu acuma ce le fac !

Tânărul se ridică şi se duce spre Andrei. Andrei se ridică şi el. Cei doi se privesc.

Andreea : Andrei, lasă-l te rog în pace ! Te rog ! Hai să plecăm !
Andrei :  De ce să plecăm noi ? Să plece ei !
Tânărul : Ce zici tu, moşule ? Să-mi iau cameră la hotel , ai ? Ai pupat şi tu o mândră şi vrei să te dai cocoş ?
Andrei :  Las-o în pace pe ea ! Las-o în pace ! Atât îţi spun !
Tânărul : Ce vorbeşti, mă ! ( se îndreaptă spre Andreea )  Ia dă fato, floricica aia  !

Andreea ezită. Tânărul dă să-i smulgă floarea din mână. Andrei îl îmbrânceşte puternic. Tânărul se dezechilibrează şi cade jos. Se ridică . Andrei îl priveşte hotărât. Tânărul scoate din buzunarul de la spate al pantalonului un cuţit. Partenera tânărului se ridică de pe bancă. Se repede la tânăr.

Tânăra : Ce faci nebunule ? ( către Andrei ) Pleacă prostule ! Fugi !
Tânărul : De asta ce zici, moşule ? Nu mai zici nimic ?
Andreea : Andrei ! Andrei, să plecăm !  ( întinde floarea albastră către tânăr ) Ia floarea ! Ia floarea !
Andrei : Nu, Andreea ! Nu e nevoie să faci asta !
Tânărul : Dă-te fă dracu cu floarea ta ! ( se repede la Andrei ) Idiotule !

Tânărul dă să-l înjunghie. Andreea ţipă . Andrei îi prinde mâna în care are cuţitul . Se dă o luptă. Cuţitul cade pe jos. Andrei şi tânărul cad. Andrei e deasupra . Cu o mână îl strânge de gât pe tânăr , care se zbate . Cu cealaltă mână se face că dă. E orbit de furie.

Andrei : Nenorocitule ! Nenorocitule !

Partenera tânărului  se repede la Andrei şi încearcă să-l dea jos de pe tânăr. Reuşeşte. Andreea ţipă.

Andreea : Poliţia ! Poliţia !
Tânăra : ( strigă la Andrei ) Lasă-l ! Lasă-l în pace, prostule !

Tânărul se ridică . Tânăra îl smuceşte.

Tânăra : Ce faci , măăă  ? Lasă-l acuma ! Altă dată ! Să fugim ! Nu vezi că vine poliţia !
Tânărul : ( către Andrei )  Ne mai întâlnim noi !

Îl scuipă pe Andrei. Andrei se ferește.

 Tânărul : Fraiere ! ( către tânără ) Hai, fa ! Dă-i dracului !

 Cei doi fug.  Andreea plânge. Andrei se duce la ea.

Andrei : Îmi pare rău ! Îmi pare rău !
Andreea : Să nu mai faci niciodată asta ! Auzi ?  Auzi ?
Andrei : Floarea noastră … Andreea ? Floarea noastră ?
Andreea : ( strigă cu floarea în mână ) Nu-i decât o amărâtă de floare presată ! Auzi ? Auzi ?  Nu merită să-ţi rişti viaţa pentru ea . Nu merită, Andrei ! Nu merită !
Andrei : Aşa crezi ? De ce ? De ce, Andreea ?
Andreea : Fiindcă te iubesc,  prostule ! Fiindcă eu sunt floarea ta albastră !
Pricepi ? Pricepi, prostul meu drag ?

Cei doi se îmbrăţişează.

Andrei : Bine, Andreea ! Bine …

 Apar doi poliţişti.

 Primul polițist : Ce s-a-ntâmplat ? Sunteţi bine !

Polițiștii văd cuţitul rămas jos.

Primul polițist : V-au atacat ? Ce au vrut ?
Andrei : O floare.
Primul polițist : Vă bateţi joc de mine ?
Al doilea polițist : Cine crezi tinere, că ar face asta pentru o floare ?
Andrei : Nu e orice floare. E toată lumea mea în ea .
Al doilea polițist : Bine, bine …
Primul polițist : Ai avut noroc, domnule !
Andrei : Ştiţi cum se zice … Fereşte-te de curajul timidului !
Primul polițist : Asta nu înseamnă că nu ai avut noroc.
Al doilea polițist : Ai avut noroc tinere ! Ascultă ce-ți spunem noi ! Că am văzut multe ...
Primul polițist : Veniţi să daţi o declaraţie ? E totul în regulă ?
Andrei : Da !
Andreea : Da !
Primul polițist : ( către colegul polițist ) Rămâi tu aici ?
Al doilea polițist : Rămân eu .
Primul polițist : Bine . Dă telefon să vină să ia cuţitul și să adune probele … Eu îi duc la secţie. Ok ?
Al doilea polițist : Nici o grijă ! Acum sun . Du-te că rămân eu !
Primul polițist : ( către Andrei și Andreea ) Haideți cu mine !

Andrei şi Andreea pleacă cu primul poliţist. Al doilea polițist priveşte spre cuţit.

Al doilea polițist : Hmmm …. De parcă în cuţitul ăsta n-ar fi o lume ! Bine că s-a terminat totul cu bine ...

 ( Se stinge lumina pentru banca pe care au stat tinerii.  Rămâne luminată numai banca pe care au stat Andrei și Andreea. )

Sfârșit