sâmbătă, 11 mai 2013

Ezoteric, 2, Metanoia


Nu ! Nu pot fi astfel singur !
Așa credeam atunci …
Căci eu eram al lumii
Și fiind al ei,
ea însăși părea a mea,
orbirii din mine.
Dar fiind al lumii
am devenit singur .
Ce înșelător e ochiul pierzaniei,
Doamne !
Fără pleoape
și sfidător
cerul îl risipește cu trupul.
Omul pierdut călca
plin
libertatea în lume .
Luînd, nu era singurul
flămând al morții .
Până-ntr-o zi ...
Când  în noaptea rărită a minții
El m-a fulgerat, lovind
din lăuntru.
Și cuiul Lui de foc
m-a găsit pe mine,
fiul pierdut al pământului,
și m-a ’junghiat acolo,
în locul acela de oase și de carne,
neînsângeratul lumii altar .
„ Dă-mi ! Dă-mi ! ” striga
în mine
cel obișnuit să ia .
Și inima ghem mi se încolăcea .
„ O, Hristoase, dă-mi ... dă-mi ...
... doar iertarea ! ”
a murmurat apoi cel căzut,
cu genunchiul inimii rupt
de simțul iertării .
„ Ia-o ! O ai ! ”
S-a prăbușit El cu
Duhul  în mine .
Și de-atunci,
dezlegat,
îi zic da Vieții .
Și de-atunci,
cerul inimii mele
nu a mai fost singur.
Și-a găsit luminător
prin El, libertatea .
Dulce  eliberare
e în strânsoarea Ta, Doamne !
Ține-mi, rogu-Te, cerul aproape ...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu