luni, 15 aprilie 2013

Cum a ajuns Dumnezeu în inimile oamenilor ...




A fost una din zilele acelea când Dumnezeu se găsea în tot cerul, dar oamenii priveau orbi la marele albastru azuriu . „ Cum de nu mă vede nimeni ? ” a zis Dumnezeu . Și s-a strâns până a încăput tot într-o rază de soare . Atunci a fost, din nou, una din acele zile de vară, când soarele încălzea , sfințind pământul . Era imposibil să nu-l simți . Într-adevăr oamenii simțeau, dar numai soarele, nu și pe Dumnezeu. Unii s-au lăsat atinși de raza în care se ghemuise Acesta, stând întinși, cu pielea la vedere, alții în schimb, mai sensibili, și-au pus pe cap pălării cochete, răcoroase, din paie. „ Cum ? Nici acum nu mă simt ? ” își zise Dumnezeu în sine . „ Atunci am să mă strâng într-o pasăre și am să le cânt ! ” Și a fost iar, și iar, una din zilele acelea minunate, în care îți tot venea să stai la umbra umedă a unei păduri,  într-o poieniță, și să asculți trilul păsării în care s-a așezat mic, mic de tot, Dumnezeu. Dar toată lumea asculta doar pasărea, și pe El, nimeni ...  „ Cum, nici în muzica asta nu mă simt oamenii ? ” s-a mirat Dumnezeu. Și a încercat din nou, tăcut, tot strângându-se, și strângându-se, până a încăput într-o floare de cais. Era primăvară . Tot una din zilele acelea în cara natura te îmbrățișa într-o mare de verde smarald, și în acel verde, Dumnezeu îi aștepta pe oameni, roz, în mirosul florilor de cais . Un tânăr îndrăgostit a smuls o floare de pe creangă și a prins-o în părul iubitei sale.  Mirosul ei a devenit mai târziu o amintire pentru el. Dar îi amintea doar de iubita lui, nu și de Dumnezeu. „ Am să mai fac o ultimă încercare ”, a zis atunci Dumnezeu . Și s-a strâns iar, în fructele unui măr singuratic, ce ținea umbră unei fântâni. În acea margine de drum erau zile când călători însetați și flămânzi beau apa rece din fântână și își făceau apoi prânz din merele roșii . Erau dulci și aromate. Cele mai bune mere ... Erau acolo pentru oricine . Nu era  nevoie decât să întinzi o mână și să le apuci. Oamenii le mâncau, dar lor le era numai foame, nu îl simțeau și pe Dumnezeu . „ Nici acum ? Acum, când au gustat din Mine ? Nici acum nu mă simt ? ” se însingură Dumnezeu . Și se făcu mic, mic, mic, cel mai mic lucru pe care și l-ar fi putut închipui cineva, și se ascunse discret în inimile oamenilor . Și a zis : „ Dacă inima omului va fi mică, Eu voi fi și mai mic, și de negăsit . Dar dacă omul va avea inimă mare, Eu voi crește odată cu ea, și acel om mă va găsi . Și atunci am să-i arăt altfel cerul albastru azuriu, raza caldă a soarelui, trilul de privighetoare, mirosul florii roz de cais și dulceața unui măr de un roșu aprins. ”




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu