vineri, 8 martie 2013

DD, Dela Dorel în Franța - Ep.3 O a treia scrisoare



DD, Dela Dorel a treia zi an Frans

Bună, adică exact ca ieri, m-am trezit și vă scriu . Exact ca ieri și azi, este adevărat în a treia zi, an Frans cu  ”miosieu”  Sava și Costel, văru meu din Găești . Dimineța ne-am trezit cu toții să prindem soare și frumos afară, fiincă azi, cum am promis lu’ Costel mergem la Lurvru, înăuntru . De două zile vrem să mergem la Lurvru înăuntru, da n-am avut din păcate timpul maxim necesar,  pentru amândoi, și buna dispoziție, deasemenea, neapărat necesară unui sejur, mai mult decât plăcut . Micul dejun , îndoielnic, vă zic, pentru adică amândoi, cu gem . V-am mai scris de asta parcă, nu ? Da ! Am mâncat repede deci, gem cu de toate, și am plecat la metrou . Am ajuns la Lurvru nerăbdători, eu să văz dacă au timbre, Costel cu tablourile . Primul lucru de care m-am frapat, ca o șampanie franțuzească, pentru că nu ?, suntem la francezi, a fost că la Lurvru au o piramidă la intrare, cred că făcută de chinezi, așa mai ieftină, nu ca la Egipt de piatră, de sticlă, chinezească, care ține loc de hol . Un fel de preambul, adică un vestibul cu scări, care urcă și coboară, pe toate direcțiiile . Ce să mai zic, ca un fel de beci de pe la noi, da’ cu lumină trasă și scările acelea tip rulou . Bine, atât de piramidă . Aaa, n-am simțit nici un efect de piramidă, înăuntru fiind . Oare fiincă am avut fesul pe cap ? Banii, dați degeaba la intrare. Atâția euroi dați numai ca să intri ? Am ieșit nesatisfăcuți, și am cautat vreo două ore să plătim pentru muzeu . Că noi la muzeu vroiam, nu la intrare . Dar toate săgețile te dezorientau spre intrare . Niște zăpăciți, vremant, franțujii aștia . Până la urmă am întâlnit niște românași , vrednici, de-ai noștri, care ne-a lămurit . Adică banii de intrare la piramidă se poate și la muzeu . Am intrat la muzeu . Mulți gură cască acolo . O lalea ! O lalea ! N-am văzut nici o lalea . Nimeni cu lalele, pe cuvânt de onoare ! Niște fandosiți din aștia, care se precipită în fața la câteva tablouri . Toți fițoși, cu aparate foto, făceau poze. M-a impresionat un tablou, cel mai mare pe care l-am vizionat vreodată . Scria pe el ” Nunta din Cana ” . Pictat de unul Veroneze . Așa de mare, că ocupa toată sufrageria de la Lurvrul ăsta . Foarte colorat . O frumusețe ! Da cred că nu încăpea decât acolo . La bloc nu aveai unde să-l pui, dacă vroiai așa într-o doară, să-l pui .  Am fost și la ... să vedem, adică celebra deja ” Fata care râde ”, a lui Leonardo .  Da ce credeați ? Că suntem așa ... numai niște snobi fără bani, sau ce ? Nu știm adică de Davinci ? Acolo, Monalisa, cum îi mai zice la doamna asta prin cărți,  stătea așa, cu mâinile  împreunate, cam ca o țărăncuță de pe la noi, și întradevăr, mai mult zâmbea, unii zic că misterios, da mie mi s-a părut că zâmbea așa ... cam nesatisfăcută . Mulți japonezi . Toți făceau poze . Am auzit din nou : O lalea ! Și din nou n-am văzut niciuna . Costel mi-a zis că e o figură de stil , să zici așa : o lalea ! Mă rog, numa la francezii aștia dubioși brânză împuțită, ficați de gâscă de 1000 de euro și o lalea . Snobism pănă peste poate . Numai bine o bucată de caș dulce, o ceapă verde și un zaibăr oltenesc sau o țuiculiță ? Tee-a dracului cu franțujii aștia ! Da știu să-ți ieie banii ... Costel zice : „Hai bre și pe la Michelangelo și pe urmă merem acasă, adică la hotel .” „ Hai !” îi zic . Ce mai contează încă un tablou, la câte am văzut, de-mi stau acuma dea valma în cap . Când colo,  mă duce la statui . Îi zic lui Costel : „ Băi, nu ți-au ajuns tablourile ? Vedem altădată statui . Îmi pocnește capul ! ” „ Lasă mă ” , îmi zice Costel . „ Vedem doar ăștia ... Sclavii .” Ce să vă mai zic ? Era unul, care se întindea, așa ca după un somn bun , dormea adică în picioare, cu o mână sub cap . Îi zic lui Costel : „ Ăsta nu e terminat ? Mai trăiește Michelangelo ăsta, că dacă trăiește, eu i l-aș da înapoi să-l termine .” Cică așa l-a lăsat . Cred că a luat țeapă franțujii cu Michelangelo . Mă uit și la frații săi . Ptiuuu ! Și ăia tot așa ...  Neterminați . „ Băi, tare ăsta ! ”spun lui Costel . Le-a dat la ăștia trei neterminați, nu unul ! „ Ce era ăsta, Michelangelo, Costele ?” „ Italian ! ” zice . „ Italian ? ” Mare hoți italienii ăștia ! Dar la o adică,  mergea să ți-i pui în grădină . Erau totuși din marmură. Altceva decât piticii de acasă, nu ?
Cam atât cu Lurvru ...  Rămâne totuși satisfacția, că am văzut în două ore, ce alții văd în șapte zile . Eee ? Nu ?!  La ieșire mi-am luat un breloque de la un francez negru, care își ținea marfa la vedere, prinsă de căptușeala hainei, pe ambele părți .  Un turn Eifăl ! Să am amintire că am fost și eu la Lurvru . Când mă gândesc că numai intrarea înăuntru  a costat cât iaurtul nostru pe cinci zile, îmi spun doar atât, ca să știți și voi : „ Cultura înseamnă și sacrificiu ! ” Hai pa! vă zic, sătul până peste poate de atâta cultură .

P.S.  Negresa mi-a admirat brelocul cu turnul Eifăl de la pantalon . Până la urmă a fost o zi reușită . Viv la Frans !





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu