sâmbătă, 15 decembrie 2012

Maestrul, supranumit Cel fără nume, 44



LXVIII.                   Minerul

La ceas de seară, discipolii îl rugară pe Maestru, să le spună o poveste . 

   Bine, zise Maestrul, am să vă spun una despre un miner . 

       Trăia odată,  într-o regiune muntoasă, un om sărac . Oamenii mai bogați, care posedau pășunile și pădurile muntelui , trăiau de pe urma lemnului și a turmelor de animale. La aceștia, omul nostru se angaja să muncească cu ziua, pentru a-și hrăni familia . Banii pentru mâncare, însă, erau tot puțini, și ca să aibă ce duce acasă la copiii săi, din când în când, se ducea să pescuiască la râu. Acolo el trăia cele mai frumoase clipe din viața sa . În acele momente, puține, se simțea cu adevărat fericit, uitând de oboseală și toate grijile zilei . Într-o zi, un nobil deschise o mină de cărbuni . Pentru a-i ademeni pe oameni să muncească la el, acesta le promise, ca pe lângă banii ce li se cuveneau ca plată pentru muncă, să păstreze și orice diamant, pe care ei l-ar fi gasit în mina sa . Oamenii, lipsiți de educație, nu știau că în minele de cărbuni nu se găsesc diamante și oferta nobilului li se păru foarte generoasă . Pentru că plata era bunicică, și pentru că speranța că se vor îmbogăți era mare, mulți au ales să devină mineri, deși nu știau nimic despre această meserie . La fel se întâmplă și cu omul nostru, care împins de sărăcie alese și el calea mineritului . Totuși, chiar dacă munca era grea, când ieșea din măruntaiele muntelui, el nu uita, să își găsească timp, să se mai ducă și la râu, ca să pescuiască . Anii treceau și în mina de cărbune a nobilului nici un miner nu găsise vreun diamant, și lumea deja începuse să vorbească și să se îndoiască de lucrul acesta .

    Într-o zi, după ce termină de muncit la mină, omul se duse, după cum îi era obiceiul, la pescuit  . În timp ce stătea pe malul apei, deodată, ceva îi sclipi în fața ochilor  în albia râului . A crezut la început că e o bucată de sticlă, dar apropiindu-se și luînd în mână obiectul strălucitor, își dădu seama că era altceva, mult mai valoros. Găsise un diamant galben, mare cât un ou de porumbel . Luîndu-și undița cu el, omul băgă diamantul în sân și porni repede către casă . Acolo, îi povesti nevestei despre ce i s-a întâmplat și îi arătă piatra prețioasă . Bucuroși că au scăpat de sărăcie, cei doi se culcaseră pentru prima dată fără grija zilei de mâine .
A doua zi, minerul se gândi cum și cui ar putea el să-i vândă piatra prețioasă . Singurul om din regiune, suficient de bogat ca să-i cumpere diamantul, era stăpânul minei la care lucra . Se duse la el și după ce-i povesti cum găsise nestemata, îl întrebă dacă nu ar vrea să i-o cumpere . Nobilul , după ce se prefăcu în sine că nu ar fi interesat, îi spuse că va cumpăra diamantul cu o singură condiție. Să spună la toată lumea că îl găsise în mina lui. „ Nu ! ” îi spuse hotărât omul . „ Nu aș putea niciodată să îmi înșel semenii, îndreptându-i să caute toată viața o minciună . Acum măcar știu că diamantele nu se găsesc în mina ta de cărbune .” „ Îți dai seama, că nu voi lăsa lucrurile așa ! ” i-a zis nobilul. „ Pe cine o să creadă oamenii, pe tine sau pe mine ? ”  Minerul nu se lăsă înduplecat și plecă fără să mai vândă diamantul . În drum spre casă însă, își dădu seama că este urmărit. „ Oamenii nobilului ... ”, se gândi el. Nimeni altcineva nu mai știa de comoara lui . Văzînd că nestemata îi punea de acum viața în pericol, omul nostru se îndreptă spre râu și ajungând acolo, o aruncă în apele sale . „ Mai bine așa ... Cel puțin acum știu, că unde am găsit-o eu, o vor găsi și alții ca mine !” În acea clipă oamenii nobilului îl prinseră . „ Dă-ne nestemata !” au strigat la el , amenințându-l. Omul începu să râdă . „ Nestemata mea ? E în inima mea ! A voastră e în râu, unde am găsit-o .” Dezbrăcându-l la piele, și neaflând nimic asupra lui, oamenii nobilului se hotărâră să-l lase în pace . Minerul își luă hainele, se îmbrăcă, și porni spre căsuța lui.  Acolo, nevasta îl întrebă imediat : „ Ce-ai făcut cu piatra ? Ai vândut-o ? ” „ Am aruncat-o înapoi în râu ! ” i-a răspuns omul .  Și apoi i-a povestit tot , exact așa cum se întâmplase . „ Prostule ! Trebuia să i-o vinzi nobilului ! Ce o să ne facem acuma ? ” i-a zis nevasta . „ La mină nu ai să poți să te mai întorci ...  Ce om o să te creadă pe tine, că ai găsit un diamant în râu ?  Toată lumea o să-ți  ceară o dovadă ! Diamantul nu ai cum să-l mai poți arăta, fiindcă nu îl mai ai,  și acum ești și mai sărac decât înainte .”  „ Femeie,” i-a spus omul, „ am muncit atâția ani într-o mină de cărbuni, cu speranța că voi găsi diamantul promis, și nu l-am găsit acolo . L-am găsit în schimb, în locul care mă făcea fericit, și care îmi mai lumina viața asta de amărât . Măcar acum știu să nu mai caut ca un orb . Fii fără grijă, știu unde este diamantul . Mă pot întoarce oricând să-l iau . Dar ceilalți oameni ? Ceilalți amăgiți, care încă mai scormonesc muntele ? Ei nu trebuie să afle adevărul ? ”

Nobilul a plătit  un om, i-a dat o nestemată să o arate minerilor, și i-a poruncit să le spună acestora, că a găsit-o în mina lui . Omul nostru degeaba le-a zis, că el este cel care a găsit un diamant cu adevărat . Nimeni nu a vrut să-l creadă . Toți cereau dovada . „ Arată-ne diamantul !” Invariabil, minerul le răspundea : „ Credeți-mă oameni buni   ! Ăsta e adevărul . Îl știu ! E în albia râului ce pleacă din munte . Acolo, unde știți și voi, că mă duceam eu să pescuiesc ... ”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu