luni, 10 decembrie 2012

Maestrul, supranumit Cel fără nume, 41



LXV.                   Omul inimii

Maestrul se adresă mulțimii venite la mănăstire să-l asculte .

-         În fiecare din noi există un om al cărnii și al simțurilor . Cu toții îl hrănim în fiecare zi . Și nu e singur . Și nu e cel mai periculos . Lângă el mai există și un om al minții și al egoului, cel care stă împotriva a ceea ce trebuie să fim . Și nu vreți să-l dați la o parte, fiindcă știți că pentru asta trebuie să muriți, ca să vă puteți naște din nou . Dar omul inimii ? Omul spre care trebuie să tindem ? Cine este el ? Cum arată el ? Oare nu e acesta omul, care e conștient că poartă în el, nu numai întreaga umanitate, ci însăși Divinul ? Cum vreți voi să fiți vii, dacă nu știți ce este Viul ? Cum vreți voi să trăiți, dacă nu știți nimic despre Viață ?
-         Maestre, ce spui, ne ceri oare să murim ? strigă un bărbat din mulțime . Cum vine asta ?
-         Cum vine ?  Iubește ! Dar nu oricum ! Nu cum ai crezut tu că ai iubit ... Iubește, până când tu nu vei mai exista, până vei fi iarba din gura mielului, pământul de sub picioarele robilor, lacrima de pe obrazul orfanului, mintea pierdută a nebunilor, prima ploaie a deșertului, până când vei fi fără loc, ca praful izgonit de vânt, până vei muri ca bobul de grâu, pentru pâinea celui mai flămând seamăn al tău , și când cerul tău va putea purta stelele altui om, atunci vei ști că te-ai născut din nou, fiindcă un astfel de cer va purta drept soare inima ta, și ea va lumina în calea ta, și vei deveni astfel un om al luminii ei . Asta îți spun ție, omule de minte și de carne, tu, cel care nu ai murit niciodată pentru nimeni, și care ți-e greu să mori și pentru tine, că abia atunci vei fi curat ca un bob de rouă, în care se va putea oglindi întreaga lume, și abia atunci, tu, bobule de rouă, sub razele inimii tale îți vei regăsi drumul spre lumină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu