miercuri, 31 octombrie 2012

Maestrul, supranumit Cel fără nume, 21



XXXVIII.                   Focul



Era o noapte răcoroasă . Maestrul și un elev apropiat de-al său, aflat însă la începutul Căii, stăteau lângă un foc mic .
La un moment dat focul se stinse. Discipolul vru să-l reaprindă, dar Maestrul nu-l lăsă .

-         Nu-l reaprinde, zise acesta . Nimeni nu se naște de două ori în aceeași viață .
Discipolul tăcu, privind la cenușa focului stins.
Maestrul continuă :
-         Acolo ești tu . Când se aprinde un foc, e ca și când s-ar naște un om. Privește focul ca pe o manifestare a Viului într-o viață de om . Omul este dator să lumineze în jurul lui . El este lemnul care arde . Cenușa care se strânge, nu este altceva decât Eul său, tot ce a acumulat egoul său. La sfârșit, când focul se stinge, rămâne doar ceea ce a dat naștere primei scântei . Moartea nu este decât sfârșitul unei alte forme de manifestare a Viului .




XXXIX.                Vântul



Maestrul medita, împreună cu un discipol de-al său, într-o livadă de cireși . La sfârșitul meditației, tăcerea fu curmată de o pală de vânt, care scutură florile de pe ramurile cireșilor .

-         În viață,  zise discipolul, unii oameni sunt ca cireșii, care își pierd florile, alții sunt chiar precum florile de cireș, desprinse de pe ramuri .
-         Trebuie să accepți vântul,  așa cum o fac acești cireși și florile lor, spuse Maestrul .  Dincolo de bine și de rău, nu cunosc nimic mai înalt ca această armonie .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu