sâmbătă, 29 septembrie 2012

Maestrul, supranumit Cel fără nume, 5



IX.                   Despre mândrie


Un călugăr, discipol al Maestrului,  medita sub un copac . La un moment dat privirea îi fu distrasă de un cocor, ce zbura pe cerul albastru . „ Nici o urmă pe cer ... ” , gândi călugărul și reveni apoi din nou asupra sa.
Reluă meditația, dar după un timp, atenția îi fu distrasă din nou. De data asta de un șarpe , ce se ondula pe o piatră . „ Nici o urmă pe piatră ... ”, se gândi iarăși călugărul.
Între timp vremea se schimbase a ploaie . Părăsind locul de meditație, călugărul se îndreptă tăcut și mulțumit către mănăstire. Drumul se transformase în noroi, dar lucrul acesta nu-l deranja. Înainte de a intra în mănăstire, se întoarse să închidă ușa, și atunci își văzu urmele pașilor săi în noroi.
„ De ce e omul făcut să lase urme pe unde trece ... ”,  gândi el .
Se duse la culcare, dar gândul acesta nu-i dădu deloc pace . Se foi toată noaptea, ascultând ropotul stropilor de ploaie.  Spre dimineață, se ridică odată cu primele raze ale soarelui și se duse să revadă urmele pașilor săi de pe drum . Însă când vru să se uite la ele, constată că acestea dispăruseră.  În locul urmelor sale erau acum niște bălți, prin care treceau gălăgios un cârd de gâște. Râzând, călugărul se gândi :
„ Pe pământ omul nu lasă mai multe urme decât o gâscă . Și face la fel de multă gălăgie pentru ele. Singura deosebire e că gâsca nu crede că poate lăsa urme. Și de aceea, e mai inteligentă decât un  om mândru .
Totul e trecător ... ”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu