sâmbătă, 7 aprilie 2012

Prieten sau duşman ?



Ceea ce am să vă spun acum, nu ştiu dacă este adevărat, dar ştiu că aşa mi s-a povestit şi mie . Cică a existat un om, care nu a avut niciodată duşmani . Absolut toată lumea îl îndrăgea. Când ieşea la plimbare în oraşul unde trăia, chiar el se mira, cum de toţi cei pe care îi întâlnea, îi zâmbeau larg, foarte încântaţi. Un zâmbet, vă spun sigur,  nu de complezenţă, un zîmbet din toată inima. Faţa lor nu minţea . Şi el ştia asta . Văzuse atâtea feţe senine şi deschise, că şi-ar fi dat seama imediat dacă una nu ar fi fost sinceră . Din cauza extraordinarei sale empatii cu cei din jur îşi găsise foarte uşor un loc de muncă . Recepţioner la un hotel . Directorul care îl angajase era foarte încântat de alegerea făcută . Clienţii nu erau numai mulţumiţi, chiar se şi amuzau în prezenţa acestui inedit recepţioner . Femeile, în special , îl adorau , dar chiar şi bărbaţii nu se dădeau în lături de la a-şi aranja , de exemplu , mustaţa în faţa lui. Toţi îi erau prieteni. Şi toţi plecau spre treburile lor cu o foarte bună dispoziţie după acest minim şi insignifiant contact cu el. Toate acestea până într-o zi . Ziua în care oamenii acelei lumi se puteau privi din nou într-o oglindă .
Da, am omis să vă spun, că oglinzile fuseseră interzise printr-un ordin al primului ministru al acelei ţări. De ce ? Fiindcă primul ministru se considera foarte urât . Şi dacă el nu se putea uita într-o oglindă,  hotărâse ca şi toţi cetăţenii pe care îi guverna , să nu poată face acest gest absolut nevinovat . Nu era chiar democratic decretul, dar fiindcă nimeni nu a reacţionat, aşa a rămas. Acum însă, iată, primul ministru de care am vorbit murise, iar cel nou abrogă cu surle şi trâmbiţe acest decret al oglinzilor . Se vede treaba că acest nou premier se considera o persoană foarte frumoasă. 
Dar ce s-a întâmplat cu personajul nostru ?  Dintr-odată pe biroul directorului de hotel au început să curgă reclamaţiile . ” Cum de puteţi ţine aşa un recepţioner ? Este de o impertinenţă rară, este obraznic, este … este… “ Şi aşa mai departe . Acum lumea nu îl mai întreba dacă arată bine, ci : “ Tu chiar mă imiţi ? De ce te maimuţăreşti la mine ? Am să fac o reclamaţie …” Şi aşa şi-a pierdut slujba, iar apoi şi prietenii. Cel care odinioară nu avea nici un duşman, acum oriunde mergea era privit ca un duşman .  
  “ De ce ? De ce ? ” , se întreba el .” Ce naiba s-a întâmplat cu mine ? ”  Şi s-a tot întrebat, până i-a venit ideea să se uite şi el într-o oglindă . Ar fi făcut-o pentru prima oară . Decretul oglinzilor fusese dat chiar în ziua în care el se născuse şi fusese abandonat în maternitate . Ducând oglinda spre faţa lui, omul nostru a avut un moment de perplexitate . După care a leşinat . Ceea ce văzuse, fusese mai mult decât îşi putuse închipui el vreodată . El …nu avea chip. Faţa lui se reflectase într-o oglindă, care la rândul ei se reflecta în altă oglindă, şi apoi altă oglindă în altă oglindă, şi altă oglindă … din ce în ce mai mici, până nu se mai distingeau. Toate astea fiindcă faţa lui era o oglindă .  
Atâta timp cât tu,  doar îţi aranjai mustaţa sau o buclă în ea , nu era nimic deranjant , dar dacă tot tu , te priveai mai adânc în ea , ea oglinda , devenea obraznică şi te arăta aşa cum erai . Fără dedesubturi . Iar nouă nu ne place ca cineva să ne arate că ştie absolut totul despre noi, în timp ce noi nu ştim nimic despre el. Chiar dacă o oglindă nu are nimic de ascuns.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu