miercuri, 21 martie 2012

Omul din stâncă



          Când eram copil am fost odată cu tata la o stână,  să cumpărăm caş de pus la sare pentru iarnă . Ciobanii erau duşi la munte cu oile . Era vara târziu, în august . Ştiu că a fost una din cele mai dragi călătorii a copilăriei mele . Nu numai pentru că fusese o vreme superbă sau pentru că atunci am mâncat pentru prima dată bulz, ci pentru că tata îmi spusese o poveste pe care nu am uitat-o niciodată .
 Totul s-a întâmplat când în timpul suişului nostru spre stână , am dat peste un stei de piatră uriaş .
-         Ce e asta, am întrebat eu, presimţind un răspuns de-al tatei care să mă uluiască .  În mintea mea jucăuşă mă şi gândisem deja la vreun zmeu din poveşti,  transformat prin cine ştie ce vrajă în stânca din faţa mea.
-         E un uriaş , mi-a răspuns tata .
-         Un uriaş, am molfăit eu de plăcere , făcând ochii mari . Şi de unde e ? Ce e cu el, l-am iscodit şi mai curios.
-         Ei, făcu tata, povestea lui începe de demult, tare de demult …  Ai răbdare,  că ţi-o spun  acuma pe toată .  Şi începu. Iar eu îi sorbeam ca un  însetat cuvintele din gură de parcă ar fi fost apă .
-         La început uriaşul ăsta a fost şi el un om ca toţi ceilalţi pe care îi ştii şi tu. Şi pe vremea aceea,  oamenii credeau în zei, nu într-un singur Dumnezeu cum credem noi acum . La un moment dat, fiindcă făcuse probabil o faptă bună ce îi mulţumise, zeii aceştia au venit la omul nostru şi l-au întrebat : “ Ce vrei să-ţi dăm ? “  Şi omul nostru a răspuns : “ Viaţă fără de moarte !”
-         Şi ? I-au dat, am întrebat eu cu gura căscată de uimire .
-         I-au dat fiule, i-au dat . Şi au trecut mulţi ani, şi omul nostru a ajuns la statura asta de uriaş pe care o vezi . Apoi a început să îmbătrânească , şi iar au trecut o grămadă de ani până s-a transformat cu totul în piatră . Iar asta fiindcă atunci când l-au întrebat zeii ce vrea,  a uitat să ceară pe lângă viaţă fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe .
-         Tinereţe fără bătrâneţe ?
-         Da fiule ! Tinereţe fără bătrâneţe .
-       Dar oare acuma el ne mai aude ?
-         Nu cred . E prea bătrân ca să ne mai poată auzi .
-         Ba eu cred că ne aude, i-am zis eu atunci tatei . Eu cred că ne aude . Şi aplecându-mă spre stâncă i-am şoptit : “ Data viitoare să ceri şi tinereţe fără bătrâneţe, fiindcă dacă mă vor întreba pe mine, eu am să cer .”


3 comentarii:

  1. Daca as vi avut posibilitatea Sfinxului, as fi cerut sa raman vesnic cu varsta de 33 de ani.

    RăspundețiȘtergere
  2. Triandaf Daniela24 martie 2012, 06:00

    Eu i-as cere "Tinerete cu fluturi (in stomac),cu multa indrazneala,incredere (in mine ,dar si in cei cativa prieteni) si Batranete cu luciditate,cu multe amintiri frumoase si cu nepoti..."

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă s-ar putea , ce bine ar fi ! Eu aş mai cere şi un cal năzdrăvan cu care să pot colinda tot Universul . Să nu fiu ţintuit aici pe Pământ o veşnicie ...

      Ștergere