vineri, 24 martie 2017

În grădina Copoului ... ( continuare ) - Schițe de roman

În grădina Copoului ... ( continuare )

- Vladi ... Crezi că inteligența este sursa conștiinței ?
- ... ?
- Uite la ce mă gândesc de câtva timp ! Să luăm de exemplu cazul unei inteligențe artificiale.
- Ok.
- Să spunem că avem două puncte A și B. Facem un soft prin care stabilim un număr finit n  de metode prin care se ajunge din punctul A în punctul B. Cu cât n este mai mare, cu atât în mod aparent, gradul de inteligență este mai mare. Nu ? N funcționează ca experiență și memorie. Având la dispoziție așa de multe situații de ” viață ”, creezi aparența de libertate și viață inteligentă. Dar nu-i așa ! Sistemul ăsta are un grad limitat de autonomie. Limitat de n. Așa începe inteligența: cu memorie și experiență. Ce ar trebui însă să facem ca să-i creștem autonomia ? Ce ar însemna cu adevărat un nivel superior de inteligență ?
- Ce ?
- N+1 ! Saltul în necunoscut ! Sistemul să descopere singur o metodă de a se ajunge de la A la B, o metodă care nu i-a fost implementată prin soft. Creativitatea! Un nivel superior de inteligență e dat de acest parametru : creativitatea. Abia din acest moment putem vorbi de un grad de autonomie, de libertate. Ai jucat vreodată șah cu un soft ? Să spunem că un program de șah are înglobate un număr n de partide, toate variantele de deschidere, algoritmii ... Ce trebuie să faci ca să-l învingi ?
- Poate ... Să-l scoți din teorie ?
- Exact ! Eu abordam problema asta prin tactica sacrificiului. O capcană care să-i dea peste cap algoritmii. Ori ce este asta, dacă nu n+1 ? Creativitatea ! Dar oricum ai da-o, gradul de libertate în cazul exemplului nostru este limitat din start. Oricât am fi de inventivi n+1 nu face decât un alt traseu de la A la B. Poți să ai un infinit de căi, creativitate nelimitată, tot ce rămâne e distanța AB. Te miști între A și B. Ce e asta ? Conștiință ? Acum fii atent ! Să facem o analogie cu viața omului. Dacă considerăm că A este punctul nașterii noastre și B cel al morții orice traseu am alege partida e pierdută. Moartea câștigă întotdeauna. Corect ? Corect. Așa e și în cazul problemei destinului. Când vorbim de destin orice cale am alege finalul tot în acel punct B ne trimite. Destinul, dacă îl acceptăm, anulează eficiența libertății în alegerea oricărei metode. Asta e dovada că în viața noastră există liber arbitru.
- Să înțeleg că Hitler, de exemplu, a beneficiat de liberul arbitru ? întrebă Vladimir.
-  Libertatea nu e numai pentru cei drepți. 
- Da! Asta-mi place !
- Acum lasă-mă un pic să-mi duc ideile până la capăt. Să nu mă întrerupi, te rog ! Doar dacă te întreb eu ceva, bine ? Acum, să o luăm de la început. Faptul că se alege  mereu un alt traseu de la A la B este o dovadă a unei inteligențe sau a unei conștiințe ? Aici Bogdan făcu o pauză. Se uita la Vladimir simțindu-l ca pe un miel nerăbdător să sugă de la țâța mamei oaie.
- Zi-mi frate ! Nu mă mai fierbe !
- E numai inteligență, Vladi ! Numai inteligență. Ce face cu adevărat saltul la conștiință ?
- Nu știu omule ! E o nebunie ce spui !
- Persoana ! Faptul că cineva merge din punctul  A în punctul B. Știința  susține că ancorarea în spațiu și în timp, adică Eu, acum și aici, este momentul nașterii conștiinței. E al doilea salt al inteligenței după creativitate. Noi ne cunoaștem pe noi înșine așa cum cunoaștem o altă persoană din lume. Știi că bebelușii înainte de a vorbi ceea ce noi numim limbă maternă își creează propriul lor limbaj în comunicarea cu noi ? Ori asta ar spune logic că gradul de inteligență e un parametru de care depinde conștiința. Și este adevărat. Iar botezul, Vladi, numele nostru, ajută, să știi, la nașterea persoanei în drumul acesta spre conștiință. Cuvântul, my friend, cuvântul, e cheia conștiinței. În oligofreniile severe bolnavii nu-și pot însuși limbajul. Între lumea noastră interioară și lumea exterioară stă cuvântul. Fără hainele limbajului nu putem realiza un contact între omul interior sau psihicul nostru, zi-i cum vrei, și lumea exterioară. Adam în Rai a trebuit să știe și să numească totul în jurul lui. Inocența paradisiacă nu e imbecilitate, Vladi.
- Mă rog ... dacă spui tu ...
- Să recapitulăm deci, folosind aceeași analogie cu viața omului: unu, memorie și experiență,  și primul salt, creativitatea, mai multă autonomie, dar, doar inteligență. Doi, persoana, identitate proprie și a tuturor lucrurilor prin limbaj, abia acum putem vorbi de conștiință așa cum o cunoaștem și o înțelegem noi acum. Să mergem mai departe. Conceptul de moarte. Eu dispar. Adică mă nasc, punctul  A, și mor, punctul B. Apare cică la vârsta de 7 ani. Acum, nu numai că mă mișc creativ, dar realizez că eu, mergând din punctul A în punctul B, având astfel o imagine de ansamblu al întregului traseu, voi dispărea. Vedem propriile noastre limite. Vedem ansamblul. E ca în Matrix, frate. Știm pentru prima dată că B-ul e stația finală. Asta e ceea ce ne dă o teribilă angoasă. Senzația de labirint din care nu putem ieși. Suntem într-atât de inteligenți încât realizăm că suntem cu spatele la zid. Ce rezolvare a găsit la asta omenirea ? N metode ? Am înțeles oare cu adevărat ce înseamnă punctul B ? Al treilea salt al inteligenței ne spune nu numai că am înțeles cine parcurge traseul de la A la B, și ce e cu A și B, ci ne spune mai ales că nu mai vreau să merg în punctul B” ! Ce e această revoltă ?
 - Voință ?
- Asta e ! Trei, voință. Când vorbim despre conștiință, vorbim și despre voință. Spun  conștiință și nu doar inteligență, pentru că eu cred că un câine legat care vrea să se dezlege nu-și manifestă voința ci doar instinctele. În fine ... Abia acum avem cu adevărat autonomie. Important acum pentru om e punctul final  B. Moartea. Ne dorim acum să depășim  moartea. Să câștigăm partida. Dar cum ? Omenirea merge pe două căi. Una materialistă. Prin genetică. Să ne modificăm genetic. Dacă trupul este cel care susține prin creier conștiința, atunci creierul trebuie salvat. Și a doua cale este cea spirituală. Să credem că sufletul este cel care generează conștiința și acesta poate fi salvat printr-un drum spiritual.
- Dacă e adevărat ce spui ... e ...
- Stai că nu am terminat. Calea geneticii este calea inteligenței. Inteligența ca și natura, este amorală. Lucrul ăsta l-am mai demonstrat. Știi părerea mea. Problema care se pune este dacă această conștiință la un nivel superior al ei nu are nevoie de altceva pentru a se susține ? Poate de morală, încercă din ce în ce mai însuflețit o ipoteză, Bogdan.
- Ticăloșii au conștiință, îl opri categoric Vladimir. Conștiința nu e susținută de morală, Bogdan. Morala e o capcană. Omul supraviețuiește doar prin inteligență. Asta înțeleg eu din demonstrația asta a ta.
- Nu numai supraviețuirea mă interesează pe mine, Vladi. Problema mea este dacă morala este cea care poate face al patrulea salt. Acela în care trec de B, pentru a merge spre C. Atunci aș avea autonomie totală. Libertate totală. Al patrulea salt al inteligenței ăsta ar fi : să-mi pot alege eu ținta spre care să merg. Am fi ca Dumnezeu.
- Asta în modelul ales de tine ar însemna ce-ai spus mai devreme : să învingem moartea. Știu la ce te gândești ...  C ar putea fi Hristos.
- C necesită o nouă paradigmă. Pentru supraviețuirea între A și B este nevoie numai de inteligență, nu și de morală. Asta e de acum istorie. Pentru depășirea istoriei și intrarea într-o nouă paradigmă, ceva trebuie să se atașeze inteligenței. Calea geneticii de care ți-am vorbit are nevoie de timp, iar timpul nu și-l oferă decât o societate bazată pe morala izvorâtă din iubire. O specie imorală nu poate evolua decât spre extincție, fiindcă modelul impus ca principiu este unul greșit. Și individul reglează societatea, nu numai invers, și mai ales el îi dă valoare.  Prin genetică nu putem obține decât un trup nemuritor, care poate fi însă ucis. De ticăloșia unui om, de o revoltă, de un cataclism. Și chiar dacă am putea transfera la un moment dat o conștiință pe un trup de titan, ce viață ar fi ? ce trăiri ? și cum ar putea evolua acea conștiință  ? Totul s-ar opri la momentul transferului, pentru că după transfer va fi altă viață. Și dealtfel, tot ceea ce e material nu e indestructibil.  De aceea calitatea individului trebuie să primeze. Și trebuie să alegem sufletul. Pentru că doar el e nemuritor. Dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri.
- Până la urmă avem nevoie de ce ? Morala face contabilitate din religie și așa cum spunea Sartre, din Dumnezeu un Director General.
- Eu cred că spre Dumnezeu ne îndreptăm. Dumnezeu nu ne-ar fi dat acces la conștiință pentru moarte. E un non-sens. Eu cred că materia se organizează prin legile lui Dumnezeu pentru viață și viața e rodul conștiinței și nu invers. Conștiința e cea ce încearcă să se smulgă din materie și să iasă la lumină spre Dumnezeu prin inteligență. Prin spirit. Tot ce are nevoie omul pe acest drum e să accepte primatul vieții, să își recunoască greșelile și să învețe să ierte. Într-un cuvânt : să iubească. Asta o face numai conștiința, care este din punctul meu de vedere asemenea chipului lui Dumnezeu. Neîncrederea că nu putem trece de punctul B este cel mai groaznic lucru și cel care a generat în istorie cei mai urâți oameni. Punctul final al conștiinței e că A este alfa și B, omega. Adevăratul început și sfârșit. Conștientizarea faptului că de la Dumnezeu venim și la El ne întoarcem. Altfel, omul nu e decât o biomecanică proteică și, adevărat, inteligentă.
- Deci dacă am înțeles eu bine, drumul conștiinței se face prin inteligență, inteligență care evoluează de la memorie și experiență, dezvoltând creativitate, apoi  identitate și lume prin cuvânt, apoi voință și cunoaștere și ...ultima treaptă spre ea, conștiința, în deplinătatea ei,  ar fi această morală ?
- Dar nu orice morală ! Morala revelată omului prin iubire. Legea lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu. Toate treptele astea, trebuie să o spunem, la om nu vin una după alta. Ele apar împreună. Se dezvoltă împreună. Se sprijină una pe alta. Ele sunt de la început toate în om și ies la suprafață împinse de conștiință prin forța spiritului.
- Eu cred că morala e în plus, Bogdan. Nu are logică. Și oricum, sper că îți dai seama că ceea ce spui nu are nimic de-a face cu știința. Sunt cel mult niște tribulații filozofice. Noi suntem oamenii științei, ai experimentului. Nu ne putem baza pe speculativ. Să nu le mai spui la nimeni că ai să te faci de râs. Ce facem noi acum e să vorbim așa ... discuții ... înțelegi, nu ? Oricum, eu cred că liberul-arbitru e principalul dar pe care ni-l oferă conștiința. Oricine are conștiință, poate să aleagă atât binele, cât și răul. Și asta și facem.
Bogdan se gândea în sinea sa : Pe o tablă de șah imaginară Dumnezeu jucase la sacrificiu. Fiul ... El a câștigat partida pentru Domnul său.  Pentru că nu are logică ... deși logica o percepi abia la final când vezi și înțelegi din ansamblu că partida a fost câștigată.” Ar fi vrut să-i spună mai multe despre lucrurile acelea pe care nu și le putea explica nici el, lucrurile acelea despre care nu putea spune cum ? de ce ? îi apăruseră tocmai lui în minte. Despre faptul că sufletul omului este ca ipostasul Dumnezeului- Tată, că el este cel care naște conștiința, că aceasta este similară Lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, cel născut, nu făcut, că ea vine odată cu sufletul în om, că ea urcă în om prin puterea Cuvântului, și chiar dacă nu se manifestă de la început în întregime, din cauza frăgezimii trupului, ea este de la început în sufletul întrupat, că și inteligența omului este ca imaginea în oglindă a Duhului sfânt, că aceasta purcede deasemenea din suflet, așa cum și Duhul purcede din Tatăl, că întărirea în Duh, creșterea în înțelepciune, necesită respectarea acelei legi lăuntrice, etica iubirii, morala sădită de la bun început de Dumnezeu în inimile oamenilor. Că voința, ca și libertatea născută din ea, sunt atribute ale sufletului,  după cum este și voința atotputernică un atribut al Dumnezeului- Tatăl. Că iubirea este o valoare și o lege a conștiinței  așa cum și  Hristos – Fiul este în întregime Iubire, iar iubirea este singura Lui lege, iar despre creativitatea spiritului ... Ce s-ar mai putea spune decât că este la rândul ei similară harului și puterii creatoare a Duhului Sfânt, căci așa cum toate s-au făcut în creație prin harul și puterea Duhului, tot așa prin inteligență omul devine și el creator. Dar nu ! Prietenul lui nu era pregătit să înțeleagă lucrurile astea așa că-i spuse altceva.
- Ca o parafrază la maxima lui Pindar, Vladi, cea mult iubită de preferatul tău Nietzsche, am să-ți spun doar atât : să devenim ceea  ce suntem !
- Și ce suntem, Bogdan ?
„ Suntem fii ai Lui Dumnezeu ” gândi Bogdan.
- Suntem ceea ce dorim să fim, Vladi. Suntem liberi să fim ce vrem. Inclusiv Hitler a fost liber să fie Hitler. Nici nu știu dacă e cinică sau frumoasă această libertate.
- E cinică. Categoric ! concluzionă Vladimir.
- Eu totuși înclin să cred că e frumoasă. E foarte multă iubire, speranță și încredere în ea.
- Știi ce cred eu că face diferența între conștiință și inteligență ? Inteligența nu va spune niciodată da la o întrebare la care altă dată a răspuns cu nu, și nici nu va spune nu, gândindu-se la da. Aici se opri amuzat. Așa cum o face o femeie. 
- Nici nu știi dragul meu prieten ce lucru mare ai spus. Poate ar trebui să avem acel dram de nebunie pentru a trece dincolo. Iubirea are logica ei care o plasează în afara inteligenței.
Bogdan de acum tăcu. Vladimir simți și el că nu mai e nimic de spus așa că tăcu și el. Era de acum din nou multă liniște în jur. Copacii tăceau. Iarba tăcea. Cerul tăcea. Lumina, la fel tăcea și ea. Pentru câteva clipe totul fu îmbrățișat de tăcere, iar apoi tăcerea asta din toți și din toate se transformă numai în Bogdan în pace. O vrăbiuță se așeză lângă banca lor și începu să ciripească. Glasul ei se confunda cu glasul întregii lumi. Prin glasul ei, copacii începuseră să cânte, iarba cânta și ea, cerul cânta, lumina cânta. Totul era altfel, deși totul era la fel. Dumnezeu îi dăduse glas acestei păsărele mici, cât să reprezinte un univers. Vladimir asculta prin ciripitul ei frumusețea naturii. Bogdan însă, asculta glasul lui ...
 Și era așa de bine, pe cât era totul atât de frumos.
...............................................................................................................
Ce e mai grav și perdant pentru noi ? Să nu știm cine suntem cu adevărat și să nu știm astfel cine putem fi sau să fim ceea ce nu suntem, printr-o minciună ? În somnul celui care umblă stă uitarea de sine. Așa cum uităm de respirație sau de bătăile inimii, uităm și de noi. Noi nu trebuie să trăim somnul, ci pe noi înșine, căci somnul acesta din stare de veghe nu naște visul nostru, ci visul înșelării. Logicul va răspunde întotdeauna doar la întrebarea cum ?, iar perplexitatea din fața misterului la rândul său doar la întrebarea de ce ? .
.................................................................................................................
Dialog din Solaris de Andrei Tarkovski :
Hari : Știi cine ești ?
Chris : Da, toți oamenii știu.
Știm cu toții că putem fi buni, dar nu vrem să fim. De ce ? Toți oamenii ar trebui să se ridice și să se întrebe de ce ?

               

vineri, 17 martie 2017

Jurnalul lui Vladimir ... ( schițe de roman )

" Îl invidiam pe Bogdan. Ca o trădare de frate îl învidiam. Da ! Da ! Da ! De trei ori da ! Fiindcă de trei ori a cântat și cocoșul inimii mele, anunțându-mă că l-am mai vândut iar de trei ori pe Hristo și că se face iar dimineață doar  în lume, nu și în noaptea aia a mea întunecată de care nu vrea să știe nimeni. Aia mai a dracului și mai statornică decât râia, dosită de moarte în buzunarul de la piept al minții mele. Aș fi vrut să fiu ca prietenul meu. Să pot avea și eu un dram de credință și astfel de siguranță. Dar mă uit la mâna mea întinsă cu care cer viață cu ochii cusuți ai unui om de paie inteligent, stând sperietoare de ciori într-un lan mediocru. Răstignit acolo între gânduri pe doi pari, cu trupul meu simțitor învelit de cârpele imposturii, văd palma asta a mea goală împungând ca un băț cerul. Golită ca un intestin, mâna asta neuronală cu care cerșesc lumină e goală încă de la Apocalipsa cu care am judecat cărțile citite. Mereu o voi vedea goală. Ăsta e blestemul meu. Nu pot să apuc nimic din ceea ce nu se poate apuca. Doamne, sunt momente  ... Am momente de o luciditate barbară și violentă. Sunt un sadic primitiv, sporovăind nebunește cu mine însumi și respirând angoasant, ca dintr-o unică alveolă pulmonară înecată în vapori de diluant, aerul toxic al înălțimilor. Sadic și cinic, pentru că nu am suficientă inimă ca să fiu moale ca o piftie de porc pe masa de Crăciun. Creierul meu nu doar mi se pare de oțel. Este ! Spintecă tot. Dar străpunge și inutil aerul. Dac-ar curge sânge ... O, dacă ar curge sânge și din cerul ăsta al meu plin de mațe. Ce bine ar fi ! Dar eu sunt altfel. Am senzația că cei prea inteligenți își pierd inocența, că inteligența singură e un blestem pecetluit pe vecie. Nu pot să nu mă întreb de ce sunt așa. Pentru că simt totuși o mare iubire în mine. Inutilă. Avortată. Simt copilul pierdut. De ce ? Eu nu pot înțelege concepția imaculată, nu pot înțelege învierea. Înțeleg în schimb cuiele, crucea, ciocanul, călăul, gaura dintre coaste în care să-mi pot băga degetul și să simt pleura pe unghie că mi se împotrivește. Le înțeleg. Dar învierea cu trupul, nu ! Niciodată. Sunt eu oare tâmpit ? Sau poate trebuie să fiu mai tâmpit decât atât, făcând acel sacrificiu al intelectului ca să pot crede și eu cu o inima germinală plină de semințe rodul acelei morți spre înviere ? De ce Bogdan poate ? De ce Bogdan e atât de departe și eu atât de ... Îl invidiez. Mi-e drag prostul. Mi-e  drag fiindcă aș vrea să fiu și eu ca el. Am în schimb amară lipsa lui Dumnezeu. Când aud vorbindu-se de dulceața Lui aș vrea și eu să gust. Dar eu vreau cu papilele limbii mele. Știu că nu se poate și totuși asta vreau. Citesc frecvent în Evanghelii : Luați ! Mâncați ! Acesta este trupul meu. Eu știu că mănânc pâine. Știuuuuuu că mănânc pâineeeeee !!! La naiba ! Nu se poate și altfel ? Crucea lucidității e la fel de grea. Poate chiar mai grea. Îmi ține toate porțile închise. Degeaba bat. Nu mi se va deschide. Știu. Am bătut. Am vrut să pricep. Crede și nu cerceta se referă la handicapații inteligenți ca mine. Da. Sunt inteligent. Nu mă laud. Am făcut testări psihologice. Sunt peste medie. So what ? Nimic nu mai e de spus. O să mă înec probabil în propria mea rațiune. Singur. Toți cei ca mine mor singuri. Îngerul meu păzitor ce dracu face ? M-am dat lumii. Da. M-am vândut lumii. Sunt dependent de această vânzare. Mă umilesc ca să pot simți ceva. Ca să pot și eu ... Mint. Tot timpul. Sunt altcineva. Mă fandosesc. Îmi place să râd de proști. Nu de oligofreni. De proștii normali care cred că ei chiar sunt deasupra mea, fiindcă ei merg la biserică, spun rugăciuni, țin post, aprind lumânări și pupă mâna popii. Ei sunt ... acolo ... Eu, nu ! Eu sunt diavolul. Mă chinui. Am speranțe ... Dacă așa arată diavolul, am speranțe. Până când ? Adevărul e că mă fut pentru bani ! Pentru bani mulți. Femeilor le spun că fut pe bani, dar de fapt mă fut pe bani ! Nu-mi pasă. Moartea privește peste umărul meu. E întotdeauna acolo. O știu acolo. Omniprezentă. În cele mai lucide momente mă privește și o privesc. E atât de reală în neființa ei. Doamne, cît e de reală. Uneori intru în panică și devin anxios. Și atunci beau. Beau și îmi chem cavaleria. Dar de o bună bucată de timp nici sexul nu mă mai salvează. Am ajuns la limită. Va veni vremea când va fi numai alcool. Și după alcool ... din nou moartea. Trează. Vie. Acolo. Cocoțată pe umărul meu. Un acolo diferit de al vostru, de al lor, de al pizda mă-sii. Niciodată acel acolo nu va fi al nostru. E doar al meu. Așa cum dacă și tu îl ai e numai al tău. Ăsta e iadul cel nepromițător, furat la alba-neagra și miroasind nu a sulf, ci a neputință. A nimic. A foame transformată în pâine. Asta e  iadul meu. O gură care-și mestecă, nesăturându-se niciodată, foamea.  Moartea îmi stă pe umărul meu cum ar sta într-o vitrină dintr-un mall părăsit. Ca o aripă ciuntă și neagră cu care nu se mai poate zbura. Să mori ca să învii ! îmi spune Bogdan ca un bulldog cu gura plină de adevăr amestecat cu salivă. Îl urăsc. Îl urăsc pentru că moartea mea e altfel. E sterilă. Nu poate concepe viața cu mine. Doar se fute cu mine, așa cum și eu la rândul meu ...
Și n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ...
Sunt numai trup. Și după trup nu mai e nimic. Sunt pierdut. Dar nu pot spune că nu am trăit."


miercuri, 15 martie 2017

Jurnalul lui Bogdan ... (schițe de roman )

          ” Fifilina e prietena mea. O corcitură între un motan maidanez negru și o aristocrată British Shorthair brown. Eu sunt cel care îi aduce mâncarea. Îi ofer siguranță. Ce mă enervează câteodată la ea ? De fiecare dată când îi schimb nisipul, de fiecare dată când totul e curat, ea vine și se cacă pe nisipul acela perfect. Întotdeauna face gestul ăsta. Mă disperă. E o boieroaică pentru care viața e simplă. Poate ar trebui să învăț ceva de la ea. E ceva Zen în gestul ei. Ceva mistic. Lipsa de atașament. Uff, eu care găsesc mereu ceva spiritual până și într-un rahat de mâță. Tot timpul am fost așa. Mi-au plăcut miturile, chestiile ezoterice, taina, nevăzutul simțibil, visurile. Am fost ca primii aborigeni, copii ai Pământului, poate primii care au numit Pământ, pământul. Cu ce mă ajută să știu atunci când ținând de mână femeia iubită și privind luna printre frunzele teilor mirositori că ea, luna, nu e decât un pietroi ? Cu ce mă ajută să știu că stelele sunt niște uzine ale universului, că atunci când sunt mai strălucitoare s-ar putea să fie chiar în ultimele lor clipe ? Că vor face odată implozie, colapsând sub forța gravitației și își vor întinde hoitul de praf într-un univers aproape gol ? Toată această știință a rupt vălul magic aruncat de visurile copilăriei speciei noastre peste lume și ne-a transformat din visători în hateri. E atâta dorință și atâta tristețe în cunoașterea noastră. Ar trebui să fiu mai optimist. Întotdeauna va exista mereu o altă lună, alte stele. Magia modernă e puterea științei. Tărâmuri noi ale creativității. Poate prietena mea din viitor va ofta privind la steaua mea virtuală, la Lumea nouă în care pulsează biții. Dar lumea vie ? Să nu mai fi rămas nimic să ne mire în ea ? Unde s-au dus poveștile cu arborii zei, cu vulturii și leii totem ? Poate vom reuși odată să aflăm cum învățăm, dar de ce învățăm va fi mai presus de noi. În fața omului de acum stau două opțiuni : să spui că soarele luminează pentru om sau să spui că soarele luminează pur și simplu. Care alegere e mai generoasă ? Cea care pare tâmpită sau cea care ne pare logică ? Știința a făcut din noi, din oameni, din nou animale, după ce teologia și mistica ei a făcut din primitivii animale, oameni asemenea zeilor. Mă uit la toaleta mea curată. Miroase a flori. Și mă gândesc la Fifilina. Apoi mă gândesc la tot universul ca la o toaletă impecabilă și nu știu ce să fac. Neocortexul funcționează, dar mai presus de el, mațele mele și mațele lumii se vor goli în această lume perfectă.”

 Bogdan lăsă pixul jos. tristețea lui nu o putea îmbrățișa decât un alt om. Un alt om ...

joi, 6 octombrie 2016

Tabieturi cu măsură



M. este de profesie subinginer. De locuit, locuiește în orașul T. , dar de aproape 10 ani face naveta în orășelul J. Când cu microbuzul, când cu trenul . Cel mai mult cu trenul. Dar nu din obișnuință …  nuuu ! … lui chiar îi place mai mult cu trenul. Să vă explic de ce . Tabieturi.  În fiecare dimineață  se trezește la 5.40. La ora 6.30 are trenul personal, care-l duce în orășelul J. M. stă la cinci minute de gară. Nu e un fandosit, așa că la 5.55 el e deja îmbrăcat și iese pe ușă. Programul său este foarte strict și nu se abate nici măcar un minut de la el. La ora 6.00 îl găsești la bufetul gării. Cafeaua de dimineață. Trebuie să vă spun că subinginerul M. este divorțat. Nevasta l-a părăsit, în parte și pentru programul său infernal de navetist. Așa că dimineața nu are pe cineva lângă el, care să-i facă cafeaua. Și lui îi place cafeaua cu rom. Întotdeauna la bufetul gării din T. cumpără o cafea și 250 ml de rom . La ora 6.20 se urcă în tren.  Iar în tren are întotdeauna la el o votcă Polar . 250 ml. E suficient . Până la J. trenul face cam 20-25 de minute, astfel că,  aproape întotdeauna,  la ora 7.00 îl găsești la birtul  ” Cetățene, intră și arde o votcă ” , care e chiar lângă gara din J. . Cinci minute de mers pe jos. La pas. Aici, după cum îi spune și numele locației, arde încă 250 ml. Asta e măsura lui. 250 ml. Tot de votcă, bineînțeles ! E mult ? E puțin ? Nu se cade să judecăm noi aici  și acum. Trebuie totuși să recunoaștem că iarna, mai ales când e foarte frig, mai ia din când în cînd și un litru de vin fiert. Dar numai iarna . Pentru încălzire ! De aici, la 7.30 ia un microbuz local, care-l duce aproape de mica uzină, unde lucrează. Pe microbuz nu bea niciodată . V-am spus : tabieturi ! La ora 8.00 , pe ceas, domnul M. își începe lucrul. La ora 16.00 fix,  îl termină . Pe drumul de întoarcere … Cronometru, nu alta ! Ia microbuzul înapoi, spre gara din J. la 16.15, astfel încât la 16. 30 arde, după cum v-am mai spus 250 ml de votcă. Ora 17.00 se suie în tren, unde … v-ați prins ! … o altă votcă Polar, măsura lui … 250 ml. 17. 25 orașul T. . 17. 30 la birt . Dar de data asta fără cafea … doar rom. Cât ? Bineînțeles ! Tot măsura lui : 250 ml !  Ora 17.55 intră în casă. 18.00 fix … ce mai contează  …? Nu v-am spus ? Cronometru, nu alta !

Se spune că locuitorii din vechiul Konigsberg, orășelul din fosta Prusie Orientală, actualmente Kaliningrad, își potriveau ceasurile după orele la care se plimba Kant, celebrul lor concetățean. Eu aș spune fără să ezit, că acest lucru ar putea să-l facă atât  locuitorii din orașul T, cât și cei din orășelul J. Dar nu după Kant, ci după domnul M.. Pentru că așa cum ați sesizat deja,  programul domnului M. este imbatabil sub acest aspect . Ca un ceas elvețian, dacă e bine uns. Noi românii ne dăm unul altuia, întotdeauna, ca exemplu , disciplina prusacă. Ei,  bine ! Eu vă spun, nu cunosc un român mai ordonat în ceea ce face, ca domnul M., și asta în ciuda programului său infernal de navetist.  Zău, așa ! Deci, se poate ! 

luni, 25 mai 2015

Povestea șarpelui cu ochelari

Povestea șarpelui cu ochelari

  Plictisit să mai stea în bibliotecă, șarpele cu ochelari se hotărî să privească spre lume din interiorul ei. Ani de zile nu făcuse altceva decât să citească ce scriseseră alții . Și se scrisese atât de mult,  încât la un moment dat își dădu seama că nu i-ar fi ajuns toată viața ca să termine de citit toate cărțile ce fuseseră scrise până la nașterea lui. ”Fie, “ chiar își zisese la un moment dat , “ voi citi numai cărțile importante .”  Dar chiar și așa tot erau prea multe . Fiind un șarpe cu mult bun simț , se gândea mereu că și alt autor trebuia citit, apoi și altul, și tot așa până când a observat cum îi scade vederea . Atunci, trebuie să vă spunem , a fost pentru prima dată când un șarpe din neamul lui a avut nevoie de ochelari .  Mulți șerpi îl priveau ca pe o curiozitate ,  pentru că ochelarii lui erau de vedere și nu desenați pe spate ca la  ceilalți .  Erau însă și alții mai obraznici ,care strigau dupa el :   “Ochelaristule ! “. Dar el nu se supăra, pentru că știa că toate astea erau simple gesturi  neînsemnate , ale unor șerpi , care nu citiseră nici o carte în viața lor. Și totuși de la ochelari , după cum veți vedea,  a pornit totul .
Ieșind în lume, văzu pentru prima dată  cerul, soarele , iarba, florile câmpului , copacii și se bucură nespus de mult, fiindcă despre ele numai citise și doar atât . Le știa, dar le știa așa cum și le închipuise în mintea lui . Ce frumusețe, își zise el în gând, se află dincolo de cuvinte . Dar bucuria cea mai mare o avu când, pentru prima dată în viața lui, văzu și alte viețuitoare ale pământului :  gâze, viermi , fluturi , păsărele și tot felul de animăluțe , una mai drăgălașă ca alta . Cu toate dorea să vorbească și cu toate dorea să lege prietenii pe viață . Lumea îi era deschisă  și el se simțea pregătit să o primească în brațele sale . “Și eu sunt făcut să-l bucur pe Dumnezeu !” , striga sufletul său din inimă. Atunci a știut că lumea descrisă în cărți , deși era și ea  fermecătoare în felul ei , era o lume în care viața nu-l putea îmbrățișa la fel .
Toate au fost bune și frumoase până când , tot târându-se pe drumul lui , a întâlnit un loc ciudat . La început a crezut că sunt niște mușuroaie făcute unul lângă altul de niște furnici gigantice . Totuși , ceva nu se potrivea cu ce știa el despre furnici . Acele ridicături de pământ aveau deasupra lor o pălărie de paie . Din ele au ieșit la un moment dat niște ființe , la fel de ciudate , aproape goale , alergând pe două picioare și țipând în timp ce agitau în mâini niște bețe . Se furișă după un copac ca să nu fie văzut și începu să le urmărească . Dintr-unul din mușuroaie se auzi o voce . “ Copii, jucați-vă frumos ! Să nu vă loviți ! „
Aha ”, își zise în minte din ce în ce mai curios . „ Deci ființele astea se numesc copii.” Și abia își termină gândul , că se trezi privit ochi în ochi de la distanță de unul dintre ei , care imediat strigă :  „Un șarpe ! Uite un șarpe ! ” . Deconspirat, crezu că ar fi bine dacă nu s-ar mai ascunde și ar ieși în întâmpinarea acestor copii cu toată bunăvoința . Ceea ce și făcu , iar gestul său se dovedi de fapt a fi un bun prilej pentru copiii ce agitau bețele , ca să-l înconjoare amenințător .

-         Bună ziua , le zise ,  privindu-i cât putu de galeș pe sub ochelari . Cuvintele sale avură efectul unei magii , ceea ce-i dădu și mai multă încredere . Eu sunt un șarpe de bibliotecă .
Copiii  lăsaseră bețele jos și se holbau la el acum ca la ceva nemaivăzut . Și nu erau departe de adevăr . Unul dintre ei , mai blând , îi răspunse :
-         Ce fel de șarpe ești  ? Tu ... Vorbești ? Și ce porți pe cornul ăla  ... Sticlele alea rotunde ce sunt ?
-         Ăștia ?! Sunt ochelarii mei . De la citit mi-a slăbit vederea și doctorul mi i-a recomandat să - i port permanent .
-         Să-l omorîm , zise țâfnos, unul din copii și ridică bățul să dea în el .
-         Stai , strigară șarpele și băiatul care-l văzuse primul , amândoi deodată , unul de frică, celălalt din curiozitate .  Să –l întrebăm cine e . Tu ești șarpele rău din cartea sfântă ?
-         Cartea sfântă ?!   În lumea noastră  , a șerpilor de bibliotecă  nu avem așa o carte . Și nu, nu sunt un șarpe rău . De fapt,  noi șerpii am învățat la școală că suntem cu toții buni .
-         Nu are cum să fie bun , zise copilul care dorise să-l lovească . Sticlele alea sunt drăcești . O să ne vrăjească cu ele și o să ne transforme în broaște, ca să ne poată apoi mânca . Eu zic să-i zdrobim mai bine noi capul,  acum cât mai putem.
-         Nu, nu ... Eu nici măcar nu mănânc broaște ! Sunt vegetarian , strigă șarpele . Și ochelarii sunt numai pentru citit . Credeți-mă pe cuvânt  !
-         Tu nu vezi cum sîsîi ? Cine să te creadă pe tine ? Ești un mincinos . De aia ți-e limba despicată . Ești păcătos și Doamne – Doamne te-a blestemat să te târăști . Zi-mi mie acuma că nu te târăști , țipă copilul țâfnos .
-         Bine, dar ăsta e mersul meu . Așa m-am născut . Unele viețuitoare merg pe patru picioare, altele zboară, voi de exemplu , copiii , mergeți pe două . E prima dată când văd copii.
-         Noi suntem oameni , zise țâfnosul .
-         Oameni ?! Nu sunteți copii ? Așa am auzit că vă strigau .
-         Suntem copii, adică puii oamenilor, îi răspunse copilul care-i ținuse partea mai devreme.
-         Aaa , acuma înțeleg ... Sunteți pui de oameni .
-         Tot nu mi-ai răspuns , zise țâfnosul . Dă –mi ochelarii tăi ! Dacă mi-i dai nu-ți mai crăp capul .
-         Păi, nu prea pot ... Dacă ți-i dau , nu mai văd și nu mă mai pot întoarce acasă . Te rog frumos , lasă-mi-i !
-         Ei, dacă e așa cum zici tu, ți-i las, zise țuguindu-și buzele țâfnosul, într-o încercare de a-l imita .
-         Mulțumesc, mai apucă să zică șarpele și o lovitură în cap îl năuci . Apoi mai simți una și apoi nimic. Țâfnosul privea râzând, mândru de isprava lui , la ochelarii sfărâmați și capul sângerând al șarpelui .
-         Ce-ai făcut mă ? țipă copilul blând la el . Ce ți-a făcut mă, de l-ai omorât ?
-         Șarpe de bibliotecă ... ? Ochelarist ?!  La ce școală ai învățat tu de șerpi vegetarieni ? se înfurie țâfnosul și pe el. Ce , eu sunt prostul lui ?
-         Dar tu nu ai văzut cât era de blând ? mai zise copilul blând .
-         Dacă mă enervezi , îi iau și pielea ! îi răspunse țâfnosul .
-         Bine, bine , cum zici tu ...  Hai să-l lăsăm , că acum e mort . Hai acasă , frate . Și nu te mai supăra .
Dinspre așa zisele mușuroaie se auzi din nou vocea, care-i îndemnase pe copii să fie cuminți . „ Cain ! Abel ! Haideți  la masă ! “

 Copiii plecaseră .  Puțin câte puțin soarele cobora de acum spre asfințit . Se însera . Se făcea din ce în ce mai rece, dar răcoarea nopții îl ajută să se trezească  din starea de inconștiență pe șarpele nostru .  “ Noroc că puii de oameni nu au forța oamenilor maturi “, gândi șarpele .  “ Și noroc de ochelarii mei , care m-au salvat și m-au protejat de lovituri ” . Cu mersul lui târâș dat de Dumnezeu   șarpele  hotărî să se îndrepte  de - acum către casă și către biblioteca sa ,  pe care o știa că-l va aștepta oricât de mult ar fi lipsit . Mai înțelept , înțelesese că atunci când dorise să vadă lumea din interiorul ei , o privise  tot din spatele ochelarilor . Ori lumea reală nu era cea din spatele ochelarilor,  ci aceea care se desfășurase atât de nemilos în fața ochelarilor săi . “ Și dacă un om poate fi așa “ , mai gândi șarpele ,  “mă îngrozește lumea din spatele ochilor săi .”




marți, 5 mai 2015

Mai, 2015. File de jurnal, 10, Antichitatea europeană și creștinismul : modele arhetipale în realizarea personalității umane.

Mai, 2015. File de jurnal, 10, Antichitatea europeană și creștinismul : modele arhetipale în realizarea personalității umane.

          În toată lumea se dorește o schimbare de paradigmă. Karlfried Graf  Durckheim spunea că după perioada Dumnezeului Tată, a Vechiului Testament, a urmat Perioada Fiului, a Noului Testament, iar acum ar trebui să vină perioada Duhului Sfânt. Grupul de la Budapesta așteaptă  și el mult disputatul salt cuantic către o nouă conștiință. Alții  însă, consideră că omenirea va face saltul de la modelul Oedip la ...  modelul Narcis. 

          Oamenii, în devenirea lor, au căutat să se identifice încă din zorii culturii umane cu zeitățile către care se ridicau rugăciunile lor,  pornind de la animalul-totem și ajungând până la Hristos. Procesul de individuație, ca să folosesc un termen jungian, prin care Sinele este adus în câmpul conștient, a avut tot timpul nevoie de arhetipuri. Pentru un copil  desprinderea de sub tutela tatălui reprezintă doar primul pas în această lume, dominată de masculin.
Patriarhatul este și el, până la urmă, o consecință a modului cum privim lumea.

Din perioada elenistică a antichității ne-au rămas  legendele și miturile Greciei antice. Totul începe cu Uranus ( tatăl, autoritatea masculină ), care își ia ca soție pe Geea, cea dătătoare de roade, altfel spus, Pământul (femininul, mama). Cronos sau Saturn, copilul lor cel mai mic, prin vicleșug, îl detronează pe Uranus și îi preia puterea. Modelul mitologic din cer era astfel : Tatăl este ucis de Fiu. Cronos are la rândul său copii. Unul este Zeus. Pentru a nu împărtăși soarta lui Uranus, Cronos  își devorează fiii. Se încearcă astfel o schimbare de paradigmă în mit, un alt  model : Tatăl își ucide Fiul ( autoritatea excesivă a tatălui “devorează” personalitatea fiului , cea care tinde să se nască ). Mitul însă nu se dezvoltă și nu acceptă această nouă linie ( în plan psihic acest model poate totuși exista ). Zeus scapă, și la rândul său îl va doborî pe Cronos. Tatăl ucis de Fiu rămâne modelul antichității, la care se va raporta pământescul. Și dacă acestea se întâmplă conform mitologiei în cer, ce avem corespondent pe pământ ? Pe Oedip. Poate nu întâmplător, el este cel care dă răspuns enigmei Sfinxului.
Pentru a afla taina nașterii sale Oedip se duce la Oracolul lui Apollo din Delfi.

“ Edip, ai o soartă îngrozitoare ! Îți vei ucide tatăl și te vei căsători cu propria ta mamă, iar din căsnicia aceasta se vor naște copii blestemați de zei și urîți de toți oamenii.  “ ( N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei antice ).

Totul se întâmplă ... precum în Cer, așa și pe Pământ. Oedip face paricidul. Tatăl este ucis de Fiu. ( personalitatea fiului reușește să suprime în psihic subordonarea față de tată ) . Astfel,  precum și în cer a făcut Zeus, Oedip se înscăunează pe tronul tatălui ucis . De fapt, copilul ajuns la maturitate nu mai acceptă autoritatea tatălui. Oedip face apoi incestul, trăind și având copii cu propria mamă. Când află adevărul nu mai vrea să vadă lumea. Își scoate ochii cu o agrafă. Clădirea personalității noastre pe modelul oedipian nu poate naște decât oameni urâți. Acei copii bestemați de care pomenește mitologia.

Un astfel de model a fost strecurat actualei lumi moderne de către părintele psihanalizei ca fiind universal, în defavoarea modelului creștin.

Dar cu  ce vine creștinismul ? Dumnezeu-Tatăl al creștinilor, în antiteză cu Saturn din miturile elene care-și devora fiii, nu-și mai ucide Fiul. Îl oferă Pământului. Dumnezeu-Fiul, Hristos, este oferit lumii trupului ( femininului !). Fiul, și el în antiteză cu Zeus și Oedip,  nu-și mai ucide Tatăl , din contra, se jertfește pe sine. Ascultare, nu uzurpare. Totul se inversează.  De ce ? Pentru că paricidul este acum inutil, pentru că toate cele ale Tatălui sunt și ale Fiului, și de aici armonia dintre ei. Hristos- Fiul stă în dreapta Tatălui. Acesta e modelul creștin treimic : prin kenoză, Fiul primește tot de la Tată, și la rândul său prin ascultare se oferă întru totul Tatălui, totul prin harul Duhului Sfânt și iubire.

Dacă ar fi să transmutăm modelul hristic  în psihanaliză, în plan psihic, tatăl nu mai este văzut ca rival  pentru că fiul/copilul face voia tatălui. Are tot ce i se cuvine de la început, iar fiul/copilul știe asta. Prin acest fapt nu mai este nevoie de paricidul în spirit, cel generator în planul psihismului prin culpabilitate  de nevroză și anxietate. Personalitatea fiului/copilului se naște din armonie și iubire, și nu din conflict.

Problema incestului este și ea rezolvată. Modelul hristic este un model androginic. Cum am mai menționat deja în altă parte a jurnalului, Pământul, ca principiu feminin, este în sens ezoteric și trupul nostru ( nu este vorba de carne, ci de trup, ca ceva care poartă ! ) și inima, astfel că în planul psihismului poate deveni și Mireasă și Maică a Mirelui. În Psihologia transferului , C.G.Jung dezbate problema incestului. Pe scurt Incestul simbolizează unirea cu propria ființă, individuația sau devenirea de sine ... “
Din acest unghi, principiul feminin devine și el un factor de stabilitate, integrator și ordonator. Energia negativă generată de conflicul incestului este anulată. Jung ne vorbește chiar de cele 4 trepte cunoscute ale erosului heterosexual, unde femininul se dezvoltă astfel : pe o primă treaptă avem pe Chawa-Eva- Pământul, unde femininul e văzut biologic, ca un element destinat fecundării, pe relația femeie=mamă, apoi pe Elena ( din Troia ), figură animică, erosul e predominant sexual, apoi pe Maria, personificare a cerescului, puritatea care spiritualizează erosul, și pe ultima treaptă pe Sophia=Sapientia= Înțelepciunea, comparată cu Sulamita din Cântarea Cântărilor, Adevărul, Eternul feminin. Incestul este în acest fel transmutat și anulat în spiritual.

Există un singur punct nevralgic  în acest proces de individuație ce are drept arhetip modelul creștin. Sacrificiul fiului. Jertfa. Aici este piatra de încercare a sufletelor noastre. Angoasa morții. Dar și de data asta modelul hristic rezolvă problema de la rădăcină. Ne oferă șansa vieții veșnice.  Cum ? Prin anularea personalității generate de Ego. Răstignirea omului pe cruce, pentru a se putea naște a doua oară, prin Duh, omul nou. Acel “ Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. ” ( Luca, 22,42 ) .

Aici a fost marea ispită a omului- Iisus și rămâne și pentru noi, creștinii, cei care urmăm același drum arhetipal , o piatră de încercare. Totul pentru dobândirea Împărăției interioare și prin aceasta și a lumii exterioare. Fiindcă nu câștigăm astfel numai bucuria spiritului nostru, ci și fericirea trupului. Este vorba de Noul Adam. Personalitatea care își are rădăcina în Sine, prin aducerea la suprafață în plan conștient a Sinelui, va îmbrățișa în chip minunat și lumea exterioară, văzând în ea chipul Lui Dumnezeu. ... și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.  ( Ioan, 16,22 ).

Suntem capabili să urmăm acest model hristic ?  Pentru că modelul oedipian a săpat tocmai la temelia familiei creștine. Iar societatea modernă ce ne oferă acum  ?  Modelul Narcis ?

Mă voi referi în continuare la acesta, dar nu într-un sens freudian, de raportare la sexualitate, ci mai degrabă în sensul mai apropiat de mit, cel al iubirii de sine. Modelul Narcis nu este altceva decât adorarea Ego-ului nostru, aflat și născut sub vraja lumii exterioare . Ceea ce orientalii numesc Maya, este urmare a Egoului, omul fiind în acest fel un prizonier al lumii exterioare. Dar de ce  Narcis ? v-ați putea întreba.  
 Pentru că el este o conseciință “ firească”  a ateismului.  Modelul său arhetipal urmează după uciderea Tatălui, cu ignorarea completă a acestuia, fără nici o remușcare. Fiul nu mai privește de mult cu dragoste către părintele său, ci către o reflexie a lumii exterioare, pe care, vrăjit, o percepe ca fiind a propriului sine. Această lume nu îi mai poate întoarce dragostea și astfel circuitul miraculos al acesteia este întrerupt. Principiul feminin este deasemenea anulat printr-o desprindere totală de el. Este un model arhetipal mai subtil decât cel oedipian, dar și mai periculos pentru omenire. O spun cu toată convingerea : este un model antihristic, din care dispare atât filiația Tată-Fiu, cât și harul Duhului  Sfânt , și este născător al unei lumi antihristice. Un astfel de model desființează total ideea de familie creștină, omul fiind încurajat spre singularitate și singurătate, dezordine și sărăcire sufletească. Un astfel de om este un captiv al mirajului lumii exterioare desacralizate, în care chipul Lui Dumnezeu e luat de chipul egoului omului. Și să nu ne amăgim, este tot o lume dezechlibrată spre masculin !

          Să nu uităm că Narcis e pedepsit de Afrodita, fiindcă a respins darurile ei, frumusețea și dragostea, atunci când a refuzat-o pe nimfa Echo ( respingerea femininului ! ) .

Te blestem, Narcis, să iubești și tu o dată, dar ființa pe care vei iubi-o, să nu-ți împărtășească dragostea ! “  a fost blestemul nimfei. ( N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei antice ).

          În dragoste e întotdeauna nevoie de doi. Nu poți cunoaște dragostea în întregimea ei, iubind numai tu. Trebuie să fii și iubit, pentru a lăsa energiile ei subtile să curgă între cei doi iubiți. Că să se poată ajunge la nuntă.

          Narcis moare trist, chinuit, îndurerat. E adevărat, nici moartea nu-l sperie. Vrea să moară. Este o auto-eliminare din lume. Asta e ceea ce ni se oferă ? Depresia ? Depresia apare, paradoxal, când ne iubim prea mult pe noi, când vrem obiectul pierdut al adorației noastre și astfel nu mai putem primi dragostea celor din jurul nostru. N-o putem primi pentru că nici nu o mai vedem de noi. Noi suntem blocajul. Deprecierea imaginii de sine vine ca o conseciință, când energia noastră afectivă se risipește, canalizată fiind spre Ego. Noi nu suntem iubiți, spun toți depresivii. Afectivitatea lor nu s-a putut revigora la izvorul dragostei împărtășite.

 Pe locul unde s-a lăsat în iarbă capul lui Narcis a răsărit o floare. E floarea morții. Narcisa. Miturile nu mint. Ele vin de foarte, foarte departe ...




marți, 3 februarie 2015

Februarie, 2015, File de jurnal, 9. Despre nihilism, dragoste, morală și libertate.

Februarie, 2015, File de jurnal, 9.

''Ceea ce se face din dragoste, se petrece totdeauna dincolo de bine și de rău.
( Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine și de rău )

Paradoxal, această afirmație este mai mult despre libertate decât despre iubire. Ea este tributară mai ales filozofiei antice decât creștinismului -  cum ar fi altfel, la cel care a scris Antichristul - , fiindcă prin ea orice individ poate iubi aparent  ” cum dorește ”. Aparent ... Fiindcă aici e capcana. Sub mantia unei așa zise libertăți - să nu uităm, în care Dumnezeu a murit și Supraomul vrea a se naște – stă ascuns Nu-ul dezordinii și nesupunerii, atribute care nu sunt nicicând ale iubirii adevărate, ci ale omului –zeu, în afara oricărei morale.  În acest fel, dragostea se transformă, se disipă, ordinea ei transfiguratoare sfârșește în haos. Degenerează, nu creează. Nu degeaba Nietzsche a fost îmbrățișat de anarhiști. Nietzsche oferă omului și nu dragostei o așa zisă libertate nelimitată. De fapt, totul să-i fie îngăduit Supra-omului pentru a putea iubi. Săracul ... Dar această  ”dragoste” a lui Nietzsche nu este cea ordonatoare a lui Hristos. ”Dragostea” lui Nietzsche este amorală și nici nu cred că poate fi un model  unei  societați umane. ”Dragostea”  lui este a fiecărui individ în parte, călcând la nevoie peste dragostea unui alt individ. Ea este caracterizată de separare, nu de unire, de forța brută, nu de acceptare a celuilalt. Rezultă o lume de indivizi, care fiecare în numele ”dragostei” personale, îl zdrobește  pe celălalt, fiindcă - nu-i așa ? - e liber și astfel, poate ! Ori, iubirea adevărată nu numai că se situează  întotdeauna de partea binelui, ci este așa cum am mai spus-o și ordonatoare. Ea ține întregul Cosmos prin jertfă, nu prin forță. Dragostea lui Hristos este una a dreptei morale și a adevărului, a îmbrățișării, iubirea fiind izvorul binelui și binele fiind izvorul iubirii.

Dumnezeu este Iubire. ” , ne spune Scriptura. Și astfel, Dumnezeu nu poate fi amoral. Din această cauză, pentru a subzista “iubirea” lui Nietzsche, El, Dumnezeu, Hristosul, trebuie într-adevăr să fie ucis. Dar ceea ce este ucis prin acest Nu,  prin libertatea necondiționată, este chiar adevărata iubire. Cea care se dăruiește, cea care oferă, cea care împacă contrariile, cea care unește. Adevărata iubire aparține lui Da. E cea a jertfei. „ Iubește și fă ce vrei ! ” a Sf. Augustin, ar putea fi înțeleasă și ea ca situîndu-se dincolo de bine și de rău. Dar Sf. Augustin face referire la dragostea hristică a creștinilor, la dragostea care îmbrățișează și este îmbrățișată totdeauna de bine. Acest ” fă ce vrei ”, e legat de  morala dragostei hristice care te situează în Dumnezeu, și prin El în interiorul binelui.

Dacă Nu este mai puternic decât Da, atunci haosul e mai puternic decât Cosmosul. Nesupunerea în fața ordinii reprezintă o breșă în lume, un scurt-circuit care nu va putea subzista prin sine însuși, ci doar hrănindu-se ca un parazit din forțele Cosmosului. Nu înseamnă dividere. Da înseamnă uniune. Ceea ce caracterizează ființa nu este dividerea, disjuncția, nu este voința de afirmare ca voință de a fi prin forță și putere, ci voința de unire, căci numai unirea creează. Nu, nu este al creației, ci al distrugerii. Dar se poate ajunge la nou, la altă lume, fără trecerea prin haos ? După Nietzsche, nu, dar după Hristos, da !

Vă spun, trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare.” ( în F.Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra )
Priviți-i pe cei buni și drepți ! Pe cine urăsc ei mai mult ? Pe cel care le sparge tablele valorilor, pe spărgător, pe criminal : acesta însă este creatorul.
 ( în F.Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra )

Creștinismul nu propăvăduiește ura pentru cei care sparg “ table de valori ”. Hristos nu îți cere doar să-L iubești pe Creator, ci și pe aproapele tău. Chiar și pe dușmanul tău. Nietzsche își dă seama însă, că pentru o lume nouă trebuie înlocuit vechiul creator. Mesajul este clar anti-christic. Fără nici un echivoc.

Vai, frații mei ! și Dumnezeu-acesta, pe care l-am creat, lucrare omenească și iluzie a fost, întocmai ca toți zeii ! ” ( în F.Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra )

Ce îi reproșez  lui Nietzsche ? Că l-a omorât pe Dumnezeu, dar nu și pe diavol. Ba chiar i-a ținut partea.

Soluția individuală, egotică, a lui Nietzsche, nu reprezintă o soluție pentru lume, ci o soluție pentru un singur ins. La fel când Alexandru Macedon a tăiat nodul gordian a crezut și el că singură voința și forța pot cuceri și schimba lumea. Nu s-a putut. Și ce am avut noi de învățat din povestea lui ? Dacă vrei să cauți o soluție pentru om, caută atunci una pentru întreaga lume. Și nu forța va schimba omenirea, ci înțelepciunea.  Iar izvorul înțelepciunii adevărate este numai  dragostea. Da, iar nu, Nu ! Nu este al diavolului. Al nesupunerii. Dar prin Nu trebuie să trecem toți ? Este asta o ispită ? „ Drumul spre Dumnezeu, trece pe la diavol . ”, spunea Jung.  Iubește-ți dușmanul, neprietenul ! Dar nu fă voia lui, fiindcă voia lui nu e cea a Tatălui ceresc. Ca să-l iubesc pe ticălos, nu trebuie să mă transform în ticălos. Nu trebuie să mă identific cu el. Trebuie doar să iubesc. Așa ar fi omenesc. Nu Supra-omenesc. Prințul Mîșkin este pălmuit. Ce spune el ? „ O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară ! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta ! “  Asta este iubirea : jertfă și milă !

Când vine vorba de dragostea dintre prieteni, Aristotel ne dă o soluție care precede și anticipează creștinismul : „ Același suflet în două corpuri. “ Iar dragostea dintre un bărbat și o femeie respectă și ea mistic kenoza creștină : bărbatul și femeia se golesc ca să se ofere și să se primească reciproc, realizând androginal uniunea. Căci ce altceva este dragostea decât a-l primi pe celalalt așa cum este el, în totalitatea lui, și a te dărui deasemenea celuilalt, în aceeași întregime și în același timp, născându-se parcă o ființă ce respiră în amândoi iubiții. Pe același tipar omul realizează și dragostea cu Dumnezeu : Fiul se înalță prin Duh să fie primit de Tatăl, Tatăl prin Duh se coboară, dăruindu-se Fiului. De aceea spun că iubirea e a lui Da și nu a lui Nu.

Nimic din acest metabolism al iubirii nu veți găsi la Nietzsche. Supraomul său se iubește doar pe sine, realizarea sa personală este singurul țel, noi ceilalți suntem degenerații, muștele de care el nu are nevoie, dar – culmea ! – de care se împiedică în drumul lui spre omul-zeu. Iubirea lui nu este către celălalt, ci doar către sine și cel asemenea sieși, dar între ei, supra-oamenii, nu va exista niciodată compasiune, milă, jertfă, acceptare, dăruire. Dacă vei fi altfel, te vor distruge. Fiindcă ei sunt fiii lui Nu. Dragostea nu spune niciodată nu, decât doar lui Nu. Cel mai puternic nu este cel care te poate distruge, ci cel care te poate primi lângă el, prin el. Asta e moralitatea iubirii și nu a turmei. ”Morala” lui Nietzsche se naște agresiv  doar din manifestarea voinței, și fiind a forței, se desparte disjunct de iubire. Da, este moral să fii puternic ne spune Supra-omul, dar când Nietzsche definește puterea, totul devine cinic de amoral. Și tot așa și despre iubire ...