duminică, 2 iulie 2017

Eroul, Iulie, 2017, File de jurnal, 10

Există ceva identic în noi, ceva care ne face asemănători, care ne unește  într-o complementaritate unică și care va fi încă de la începuturile noastre ca o mamă, fiindcă, într-un fel, ne va naște, ca un tată, fiindcă într-un fel, ne va crește, ca un frate sau ca o soră, fiindcă, într-un fel, vom crește și ne vom înălța alături de el, ceva, enigmatic și minunat, care nu are nici vârstă și nici identitate de sex, și care sălășluiește în fiecare om, încă de la nașterea sa. Crescând, el  va vorbi mai pregnant în noi, iar ceea ce va crește el în noi, cărămidă cu cărămidă, ne va face unici, așa cum unic e și ceaiul cald din fiecare ceașcă băută în timpul ritualului japonez al acestei licori. Ceașca de porțelan va fi identică, dar ce conține ea va fi mereu diferit. Noi, oamenii, vom fi cei diferiți în conținut. Cel cu care vorbești în gând, cel care uneori ia altă decizie decât tine, cel în care, deși te privești în el, văzându-te ca pe tine însuți, nu e o oglindă, cel numit uneori alter ego, alteori sine, cel cu care va trebui să trăiești în armonie, cel cu care va trebui să te unești într-o nuntă mistică, incestuoasă, cel care, de multe ori, e regele tată, pe care dorești să-l detronezi, pentru a lua în mâinile tale destinul ființei tale, el, va fi partenerul sau dușmanul egoului tău, a ceea ce a clădit el cu mâinile lui, prin ceea ce i s-a dăruit de către lumea ta exterioară, de către familia ta, prietenii tăi, de către natura în care ai crescut, într-un cuvânt,  prin ceea ce i s-a oferit odată cu viața pe care ai trăit-o. El te va aștepta acolo, în mijlocul lumii tale, fiind mereu acolo, ca tu să treci la un moment dat de pragul acelui psihic infantil, dependent de tot ce e în jurul său, mereu în căutare de ajutor, mereu îngrijorat, cu o frică în fața necunoscutului, și cu o dorință de a trăi mereu în brațele sale, mari,  protectoare, de mamă, tată, frate și soră. Dar el va deveni în acel moment premergător maturității tale, monstrul tău, bestia care te va respinge, cel care va lupta cu tine fără milă, cel care va împinge egoul tău în brațele haosului, spre acea dezintegrare fertilă, care va naște eroul din tine. De acolo, din acea luptă, nu vei pleca decât învins sau învingător, iar dacă vei învinge, va fi pentru totdeauna, căci inima ta matură nu va mai tremura,  iar el va reveni atunci din nou la tine, ca spre egalul său, ca spre iubitul sau iubita sa, pentru a se uni cu tine și a face Unu. Tu, fratele rătăcitor,  cu ceea ce va fi mereu sublimul din tine, tu, cel mai adevărat cu putință, vei căuta să-i fii astfel fratele său geamăn,  fratele acestui necunoscut, pe care nu-l vei putea cunoaște decât prin puterea ta și a cerului.

vineri, 19 mai 2017

Delia ... Schițe de roman


Delia ...

" Îngerul a văzut frumusețea Femeii și a iubit-o ..." Leconte de Lisle.

Redescoperiseră amândoi - pentru a câta oară în această lume ? - făptura fantastică a dragostei, cea cu patru ochi și două inimi, născută pentru cer din umila rasă a pământenilor. Și s-au bucurat în timp de dărnicia vederii ei uriașe, singura care putea cuprinde dintr-o ocheadă lumea întreagă. Abia așa au simțit cum este lumina caldă într-o vară eternă, cum țârîie greierii luna în noapte dintr-o iarbă verde-smarald cum n-a mai fost niciodată, și ce gust - mmm ! - are o piersică mușcată și împărțită cu buzele sau cum miros genele ei și ale lui, aspre ca spicele, pe o pleoapă umedă.  Pielea crudă a tinereții, fraged înmugurită peste trupurile noastre, cea pe care ne-o smulge timpul doar de pe față, e ceea ce pierdem, vrem, nu vrem, cu toții, dar de care ne amintim întotdeauna în inimi cu o plăcere melancolică. Vremurile bogate ale dragostei în sărăcie, trăiesc doar în acel singur timp magic și fecund al tinereții, în care toate dorințele se îndeplinesc. Delia a fost trandafirul lui Bogdan . Rosa mystica ... Așa îi plăcea lui să o dezmierde. Nu a fost prima lui iubire, dar a fost cea care nu se mai putea uita. Viața are deșeuri pe care memoria le aruncă în malaxorul misterios al inconștientului, însă ceva creierul nostru e decis să păstreze. Ceva ce noi numim amintiri. Cum ? Nu știm. Un dar al naturii sau al divinului pentru oameni. Iar cele mai vii sunt cele care au fost legate cumva de afectivitatea noastră.  Delia totuși ... A fost o pasiune aproape bolnavă. Se spune că nu păstrăm ca amintiri mișcări vii ca cele dintr-un film, ci fotograme, fotograme încărcate de emoții și de visuri. Delia fusese pentru Bogdan ca Paola, acel înger umbrian din La dolce vita, cea care îl invită pe Marcelo la o plimbare pe malul mării, la finalul acelei capodopere felliniene. Însă spre deosebire de Marcelo, Bogdan nu fusese surzit de vacarmul lumii infertile și de zgomotul vântului lipsit de șansă. El o auzise pe Delia. Și auzind-o, vocea ei îi rămăsese nu numai în creier, ci mai ales în inimă, pentru că, paradoxal, nu cu urechea o auzise, ci cu inima. Iar inima ... câte lucruri frumoase poate auzi inima cu urechile ei.
...........................................................................................................................
- Man, m-am îndrăgostit !
- Ești un prost, Bogdane !
- Nu, serios, Vladi ! O iubesc !
- Cine e ?
- O cunosc, bătrâne, dar nu știu încă cum o cheamă.
Ești praf, i-ar fi zis Vladimir. Ce dracu ai fumat, să-mi dai și mie ?
          În parcul Copou L-a văzut Bogdan pe Dumnezeu umblând în răcoarea serii. O ținea atunci pe Delia de mână și povesteau  amândoi vrute și nevrute, iar El îi asculta fericit. Tot acolo i-a spus pentru prima dată Deliei că o iubește și că ea este Doamna vieții lui, așa cum Beatrix a fost Doamna lui Dante. Iar eu cred că așa trebuie să fi fost și raiul lui Adam și al Evei.
............................................................................................................................
Bogdan nu era genul de bărbat care să umble cu mai multe femei deodată. Butada aceea franțuzească  cum că un bărbat ca să nu sufere din dragoste ar trebui să aibă trei femei : una cu care a fost, dar la care s-ar putea întoarce, una cu care să fie în prezent, și una cu care ar putea să fie în viitor, nu i se potrivea  deloc . Nu era un ipocrit sau un psihopat egocentric. N-ar fi ezitat nici o clipă  să sufere din dragoste. Nu pentru că ar fi fost, Doamne ferește ! masochist , ci pentru că în concepția lui, în dragoste ca și în viață lucrurile trebuiau lăsate să curgă firesc, așa cum curge sângele prin artere sau dintr-o rană. Firescul, un condiment al eleganței, cea mult iubită de Bogdan și spre care dorea să tindă în orice. Asupra unei relații – ca o lege a cerului asupra pământului - el știa că stă suveran  Dumnezeu.  Întâlnire a două mari iubiri, /Pogoare harul spre această înfiripare . “ a spus mai frumos Shakespeare.
        Și totuși cine era Delia ? Un coup de foudre ! Toată pasiunea strânsă de Bogdan după o iubire din liceu eșuată într-o mare dezamăgire s-a  revărsat  în acea clipă magică a întâlnirii. Nu e nebunesc să te îndrăgostești de o persoană despre al cărui suflet să nu știi nimic ?  Dar el știa deja foarte multe despre ea, fiindcă o simțise. Dacă v-aș spune ce l-a fermecat la Delia atât de tare atunci poate o să râdeți sau poate nu. Piciorul ei mic. Mai exact călcâiul. Încălțată cu o pereche de teniși albi, Delia nu mergea, plutea !  Plutea, radiind în jurul ei o vibrație de fragilitate și de gingășie. Era ceva între zbor și levitație. Într-un tablou suprarealist a la Chagall, fata aceasta sigur ar fi purtat în piciorușele ei sandalele cu aripioare ale lui Mercur, iar Bogdan i-ar fi cântat la chitară de undeva de dincolo de nori melodia grupului Beatles „ All you need is love ”. Acompaniat bineînțeles la vioară de o capră. O combinație genială, cea mai aproape de universul iubirii, pentru că doar iubirea poate face aceste apropieri aparent imposibile.  Și nu numai pasul ei îi plăcuse. Nu. Și nu pentru că asta ar fi însemnat prea puțin. Zâmbetul  !  Zâmbetul acela de vrajă împletită cu erotism. Dinții aceia mici, gura ca un trandafir, da, și mai ales lumina caldă din ochii ei albaștri. Ce fereastră ! Ce soare ! Spre ce  lume fermecătoare se deschidea ea spre el. Delia respira naivitatea unei flori neatinse, născută poate din copilăria ei lipsită de griji, dar să nu uităm că totul se întâmpla și în ochii și în inima lui Bogdan. Naiv în toată povestea asta – paradoxal ! - era mai ales Bogdan. La vechii chinezi această năstrușnică însușire era un semn de mare înțelepciune, iar înțelepciunea, aceștia o reprezentau  simbolic printr-o ureche mare. De aceea în acel tablou suprarealist de care v-am vorbit, Bogdan poate ar mai fi avut și niște urechi mari.  Spun poate, fiindcă un psiholog evoluționist ar fi avut cu siguranță o cu totul altă părere. O privire precară aruncată pe fugă unei femei blonde ar fi fost după acel savant doar declickul pentru această îndrăgosteală buimacă a lui Bogdan. De ce ? Pentru că, spre a nu se pierde șansa unei fecundări, prin căile bătătorite biochimic de gene ale unor circuite neuronale înnăscute a pornit către lumea conștientului un verdict pozitiv de genul: femeia e tocmai bună de prăsilă ! du-te la ea ! Mai bine o analiză defectuoasă, dar cu rezultate pozitive pentru perpetuarea speciei - dacă e într-adevăr bună sau frumoasă, mai vedem noi pe urmă, tu acum du-te repede după ea ! ar fi analizat inconștient creierul lui Bogdan - decât pierderea unei acuplări. În această paradigmă care pur și simplu enuclează lumea de mister și de frumusețe alegerea a fost clar instinctuală și nu inteligentă. Dealtfel știința ne spune, parcă ridicând profanator un văl al lui Isis de pe fața lumii, că o femeie nu miroase mai bine și nu e mai frumoasă ca atunci când e la ovulație. Iar bărbații se pare că știu asta  prin semnalele ancestrale ale consoartelor noastre trimise către receptorii lor, de toate felurile. Ei văd sau miros asta ca oricare alt animal. E adevărat că totul ne apare un pic mai subtil. Din fericire, în situația dată, natura a fost un pic mai elegantă cu noi, fiindcă semnalele fiind discrete nu se adresează creierului conștient. Noi doar credem că am făcut o alegere conștientă sau cel mult am intuit așa ceva.
          O invitase la o cafea. Și vorbise aproape numai el nebăgând de seamă că lucrul ăsta ar fi putut să se întoarcă împotriva lui . Dar Delia îl privise în momentul acela mai degrabă din curiozitate decât din interes. Și curiozitatea a făcut-o să accepte și o a doua întâlnire. La a treia venise pentru sinceritatea lui. Bogdan spunea întotdeauna numai adevărul. Chiar dacă adevărul nu însemna decât produsul  imaginației sale. Iar asta l-a salvat, pentru că la a patra întâlnire, o plimbare nocturnă prin parcul Copou , Delia a fost de acord să devină prieteni. De ce ? Fiindcă nu mai cunoscuse un astfel de bărbat pe care spiritul său ludic să îl transforme în multe momente într-un copil. Delia, cu o intuiție de femeie, descoperise singură un aforism   de-al lui  Andre Gide : Bărbații sunt niște copii care îmbătrânesc .” Aș adăuga eu : nu orice bărbați, doar aceia inteligenți !
/
În timpul liceului Bogdan își vânduse colecția de reviste „ Pif ”- o comoară a copilăriei sale, care-l ajutase să învețe limba franceză și să se atașeze de lumea minoră, dar plină de umor  a caricaturii - pentru o pereche de blugi și un ceas electronic. Se despărțise de acele reviste fără regrete. Era atunci ca oricare alt adolescent din această lume și din viitor pornit la vânătoarea de leoaice, leoaice aflate ca și el la vremea pubertății. Dar acum student fiind, își cumpăra și colecționa cu totul alte mărunțișuri. Cel mai mult prețuia cărțile și discurile de vinil.
Delia era plecată acasă la Brașov. Peste câteva zile își sărbătorea ziua de naștere și își invitase cele mai bune prietene la o mică petrecere la ea acasă. Pentru prima dată de când erau prieteni simțise nevoia să-l invite și pe Bogdan. În inima ei, chiar dacă nu era încă pe deplin conștientă de asta, purta ceva ce nu se supunea rațiunii  și pe care noi toți o numim iubire. Da, dragostea ei nu era o emoție care să se supună rațiunii. Și acest sentiment se strecura în ea ca o plantă, trimițându-și rădăcinile spre cele mai intime colțuri și purtând în el și cu el fiorul unei inflorescențe cu puteri miraculoase. Bogdan îi acceptase invitația dintr-o suflare.  Se putea oare să fie altfel ? Exista doar o mică problemă de care știa însă numai el. Cu ce bani să-i cumpere Deliei un cadou și cu ce bani să-și plătească drumul la Brașov ? Deși era bursier banii erau cam puțini. Nu avea economii și de la prieteni nu împrumutase niciodată. Asta pentru că moștenise de la mama lui o ură pentru datorii. Nu-i plăcea nici să ceară bani, dar nici să dea. Singura soluție salvatoare pe care o întrezărea se găsea pe rafturile bibliotecii sale. Așa cum în adolescență își vânduse colecția de reviste Pif “, acuma venise rândul să sacrifice altceva. Niște cărți. Dar care ? La vremea aceea exista un trend în România să citești Cioran.  Era foame după Cioran, iar el își cumpărase aproape tot ce se tipărise  la editura Humanitas .  “ Fie …“ , își spusese atunci  râzând ca un Dumnezeu glumeț și pus pe farse : “ Să fie Cioran ! ” .
Și scosese toate volumele pesimistului de la Paris din biblioteca sa, le puse într-o geantă și se opri cu ele la primul anticar din Piața Unirii din Iași. Și le vânduse. Îl vânduse.
……………………………………………………………………………………
- Vreau să vând niște cărți .
- Ce anume ?
- Cioran .
- Bine . Scoateți-le, să vedem ce aveți !
Bogdan ridică în fața anticarului toată colecția de Cioran ca pe o columnă.
- 1,2,3,4,5,6,7 … , număra anticarul ascunzându-și satisfacția sub o morgă de om dezinteresat. Bine . Vă dau …
Bogdan luă banii și plecă stupefiat . Avea  un pic inima strânsă.  Pentru că el își iubea cărțile. N-am văzut în viața mea așa ceva. Mi l-a cumpărat pe Cioran la metru. Și eu l-am vândut pe Cioran la metru … “  Intră într-o parfumerie și luă acel parfum preferat al Deliei:  Fleurs du printemps. Când îl văzu ambalat într-o cutie pentru cadouri,  Bogdan cunoscu senzația aceea de a fi în al noulea cer. Totul pentru Delia, gândea. Nimic nu mai rămăsese de făcut. Doar biletele de drum de cumpărat și cu Dumnezeu înainte. Fără frică !
Cât despre Cioran, Bogdan cu parfumul pentru Delia în mână era acum fericit și fără nici un regret. Știa că de fapt Dumnezeu îi dăduse altă valoare gestului său. Cred că o bănuiți și voi. Cine poate spune cât valorează iubirea ?  Deci sfatul lui Bogdan pentru prietenii lui a fost de atunci : “ Vreți să fiți iubiți de femeia de care sunteți îndrăgostiți ? Vindeți-vă biblioteca și cumpărați-i un parfum  ! ”
Nu-i un sfat rău. Delia a primit drept cadou,  nu un parfum, ci așa cum spunea  lordul George Gordon Byron, aripi  ! “ Iubirea nu aduce nici un dar mai generos decât aripile sale. “   Numai Vladimir s-a supărat un pic. Cum să-și vândă cineva cărțile pentru un parfum ? Bogdan i-a explicat că nu a făcut-o pentru un parfum, ci pentru o femeie, și cu asta s-au împăcat. Pentru o femeie, da ! Asta putea accepta și Vladimir. Era logic.  
………………………………………………………………………………………
          Cândva, acum vreo 2,5 sau poate 2 milioane de ani în urmă, creierul hominidelor s-a dublat. Unii zic că lucrul acesta s-a datorat schimbărilor climatice – o eră glaciară nu era de ici colea - , alții că de vină ar fi fost frigerea cărnii – cineva isteț tocmai primise titlul de master chef  al tribului ! -  , cert este că atunci mediul ar fi forțat un contact social mai strâns, care a determinat și apariția limbajului. Coborârea laringelui s-a produs pentru că strămoșii noștri au trebuit să se ridice pe două picioare și să alerge mai mult și mai repede pentru supraviețuirea lor, adică printre altele, și după fripturi și sex. Limbajul nu însemna doar însușirea unor foneme. Bu nu însemna nimic. La fel ma sau ta sau pa - mai târziu a apărut ! - . Dar în momentul în care am început să le legăm … Bu-bu , ma-ma, ta-tapa-pa … lumea noastră interioară s-a putut deschide către lumea exterioară. A apărut și sintaxa și noi am putut astfel să fim noi, nu numai eu, sau tu, sau el … și mai ales am putut astfel să cucerim mai frumos o ea !  Da. A supraviețuit cel care a reușit să prindă animalul, să-l frigă și să-l ofere doamnei drept cină romantică, gustoasă și hrănitoare. Câtă poezie au evoluționiștii ăștia ! 
……………………………………………………………………………………….             
          Asta era Delia. O fantezie feminină cu bucle blonde și ochi albaștri. Ca un înger eminescian. Sau poate, demon ?
Suflete ! de-ai fi chiar demon, tu ești suntă prin iubire, / Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.   ar fi citat Bogdan din Eminescu.        
          Astăzi se emit ipoteze de ce bărbații preferă să aleagă blondele. Veșnicul instinct primitiv le spune asta . Bărbaților le este teamă de a nu alege din eroare o femeie bolnavă. Brunetele prezintă mai greu și mai târziu semne de boală pe fața lor, ceea ce la blonde nu se întâmplă. La ele un ten pernicios apare imediat. Așa că e mai sigur să alegi o blondă cu ten strălucitor, fără să te-nșeli asupra sănătății ei, decât să riști să faci copii bolnavi cu o brunetă aparent sănătoasă. Totul se rezumă la perpetuarea speciei. Nu are nimic din magia fabuloasă a iubirii, ci este doar un calcul rece, instinctual, al creierului nostru.
          Dragostea e o nebunie frumoasă. Singura nebunie acceptabilă.  Dar iubirea aceasta  dintre Delia și Bogdan nu s-a vrut o nebunie liniștită pentru că nebunie liniștită nici nu există. Bogdan a plecat împreună cu Ea într-o călătorie, din care s-a întors numai ea.   
.................................................................................................................................
-Vladimir, ce e dragostea ?
- Nu știu, Bogdan ! Îți spun cum fac eu. O duc în club, îi dau două- trei shoturi și pe urmă îi umblu-n chiloți. Dacă a mers cu mine-n club înseamnă că s-a așteptat și la asta. Lumea știe cine sunt. Și eu nu mă ascund după vorbe. Și știi ce-i ? De multe ori ele au procedat așa cu mine, nu eu. Dacă nu te mănâncă, nu te scarpini, nu ? Ața în ac nu intră singură.
- ...
De fapt Bogdan chiar se gândea atunci că Vladimir nu știa nimic despre dragoste.
- Vorba celor de la Nightlosers ... Vladimir fredonă : dragostea-i ca și o râie, te mănâncă și-n călcâie !  Apoi râse. Nu mai pune întrebările așa de serios ! Dragostea te poate călca-n picioare într-un mod cum numai ea o poate face. Toți au impresia că iubirea asta numai construiește. Nu, frate ! Poate și dărâma ! Pentru că suntem proști ! Atunci când suntem proști ne dărâmă. Înțelegi ?
          Însă Bogdan credea atunci despre dragoste că este singura care poate să îți ofere o viață nouă în orice moment al vieții. Nu dragostea ne calcă în picioare, ci omul care nu mai iubește.





vineri, 24 martie 2017

În grădina Copoului ... ( continuare ) - Schițe de roman

În grădina Copoului ... ( continuare )

- Vladi ... Crezi că inteligența este sursa conștiinței ?
- ... ?
- Uite la ce mă gândesc de câtva timp ! Să luăm de exemplu cazul unei inteligențe artificiale.
- Ok.
- Să spunem că avem două puncte A și B. Facem un soft prin care stabilim un număr finit n  de metode prin care se ajunge din punctul A în punctul B. Cu cât n este mai mare, cu atât în mod aparent, gradul de inteligență este mai mare. Nu ? N funcționează ca experiență și memorie. Având la dispoziție așa de multe situații de ” viață ”, creezi aparența de libertate și viață inteligentă. Dar nu-i așa ! Sistemul ăsta are un grad limitat de autonomie. Limitat de n. Așa începe inteligența: cu memorie și experiență. Ce ar trebui însă să facem ca să-i creștem autonomia ? Ce ar însemna cu adevărat un nivel superior de inteligență ?
- Ce ?
- N+1 ! Saltul în necunoscut ! Sistemul să descopere singur o metodă de a se ajunge de la A la B, o metodă care nu i-a fost implementată prin soft. Creativitatea! Un nivel superior de inteligență e dat de acest parametru : creativitatea. Abia din acest moment putem vorbi de un grad de autonomie, de libertate. Ai jucat vreodată șah cu un soft ? Să spunem că un program de șah are înglobate un număr n de partide, toate variantele de deschidere, algoritmii ... Ce trebuie să faci ca să-l învingi ?
- Poate ... Să-l scoți din teorie ?
- Exact ! Eu abordam problema asta prin tactica sacrificiului. O capcană care să-i dea peste cap algoritmii. Ori ce este asta, dacă nu n+1 ? Creativitatea ! Dar oricum ai da-o, gradul de libertate în cazul exemplului nostru este limitat din start. Oricât am fi de inventivi n+1 nu face decât un alt traseu de la A la B. Poți să ai un infinit de căi, creativitate nelimitată, tot ce rămâne e distanța AB. Te miști între A și B. Ce e asta ? Conștiință ? Acum fii atent ! Să facem o analogie cu viața omului. Dacă considerăm că A este punctul nașterii noastre și B cel al morții orice traseu am alege partida e pierdută. Moartea câștigă întotdeauna. Corect ? Corect. Așa e și în cazul problemei destinului. Când vorbim de destin orice cale am alege finalul tot în acel punct B ne trimite. Destinul, dacă îl acceptăm, anulează eficiența libertății în alegerea oricărei metode. Asta e dovada că în viața noastră există liber arbitru.
- Să înțeleg că Hitler, de exemplu, a beneficiat de liberul arbitru ? întrebă Vladimir.
-  Libertatea nu e numai pentru cei drepți. 
- Da! Asta-mi place !
- Acum lasă-mă un pic să-mi duc ideile până la capăt. Să nu mă întrerupi, te rog ! Doar dacă te întreb eu ceva, bine ? Acum, să o luăm de la început. Faptul că se alege  mereu un alt traseu de la A la B este o dovadă a unei inteligențe sau a unei conștiințe ? Aici Bogdan făcu o pauză. Se uita la Vladimir simțindu-l ca pe un miel nerăbdător să sugă de la țâța mamei oaie.
- Zi-mi frate ! Nu mă mai fierbe !
- E numai inteligență, Vladi ! Numai inteligență. Ce face cu adevărat saltul la conștiință ?
- Nu știu omule ! E o nebunie ce spui !
- Persoana ! Faptul că cineva merge din punctul  A în punctul B. Știința  susține că ancorarea în spațiu și în timp, adică Eu, acum și aici, este momentul nașterii conștiinței. E al doilea salt al inteligenței după creativitate. Noi ne cunoaștem pe noi înșine așa cum cunoaștem o altă persoană din lume. Știi că bebelușii înainte de a vorbi ceea ce noi numim limbă maternă își creează propriul lor limbaj în comunicarea cu noi ? Ori asta ar spune logic că gradul de inteligență e un parametru de care depinde conștiința. Și este adevărat. Iar botezul, Vladi, numele nostru, ajută, să știi, la nașterea persoanei în drumul acesta spre conștiință. Cuvântul, my friend, cuvântul, e cheia conștiinței. În oligofreniile severe bolnavii nu-și pot însuși limbajul. Între lumea noastră interioară și lumea exterioară stă cuvântul. Fără hainele limbajului nu putem realiza un contact între omul interior sau psihicul nostru, zi-i cum vrei, și lumea exterioară. Adam în Rai a trebuit să știe și să numească totul în jurul lui. Inocența paradisiacă nu e imbecilitate, Vladi.
- Mă rog ... dacă spui tu ...
- Să recapitulăm deci, folosind aceeași analogie cu viața omului: unu, memorie și experiență,  și primul salt, creativitatea, mai multă autonomie, dar, doar inteligență. Doi, persoana, identitate proprie și a tuturor lucrurilor prin limbaj, abia acum putem vorbi de conștiință așa cum o cunoaștem și o înțelegem noi acum. Să mergem mai departe. Conceptul de moarte. Eu dispar. Adică mă nasc, punctul  A, și mor, punctul B. Apare cică la vârsta de 7 ani. Acum, nu numai că mă mișc creativ, dar realizez că eu, mergând din punctul A în punctul B, având astfel o imagine de ansamblu al întregului traseu, voi dispărea. Vedem propriile noastre limite. Vedem ansamblul. E ca în Matrix, frate. Știm pentru prima dată că B-ul e stația finală. Asta e ceea ce ne dă o teribilă angoasă. Senzația de labirint din care nu putem ieși. Suntem într-atât de inteligenți încât realizăm că suntem cu spatele la zid. Ce rezolvare a găsit la asta omenirea ? N metode ? Am înțeles oare cu adevărat ce înseamnă punctul B ? Al treilea salt al inteligenței ne spune nu numai că am înțeles cine parcurge traseul de la A la B, și ce e cu A și B, ci ne spune mai ales că nu mai vreau să merg în punctul B” ! Ce e această revoltă ?
 - Voință ?
- Asta e ! Trei, voință. Când vorbim despre conștiință, vorbim și despre voință. Spun  conștiință și nu doar inteligență, pentru că eu cred că un câine legat care vrea să se dezlege nu-și manifestă voința ci doar instinctele. În fine ... Abia acum avem cu adevărat autonomie. Important acum pentru om e punctul final  B. Moartea. Ne dorim acum să depășim  moartea. Să câștigăm partida. Dar cum ? Omenirea merge pe două căi. Una materialistă. Prin genetică. Să ne modificăm genetic. Dacă trupul este cel care susține prin creier conștiința, atunci creierul trebuie salvat. Și a doua cale este cea spirituală. Să credem că sufletul este cel care generează conștiința și acesta poate fi salvat printr-un drum spiritual.
- Dacă e adevărat ce spui ... e ...
- Stai că nu am terminat. Calea geneticii este calea inteligenței. Inteligența ca și natura, este amorală. Lucrul ăsta l-am mai demonstrat. Știi părerea mea. Problema care se pune este dacă această conștiință la un nivel superior al ei nu are nevoie de altceva pentru a se susține ? Poate de morală, încercă din ce în ce mai însuflețit o ipoteză, Bogdan.
- Ticăloșii au conștiință, îl opri categoric Vladimir. Conștiința nu e susținută de morală, Bogdan. Morala e o capcană. Omul supraviețuiește doar prin inteligență. Asta înțeleg eu din demonstrația asta a ta.
- Nu numai supraviețuirea mă interesează pe mine, Vladi. Problema mea este dacă morala este cea care poate face al patrulea salt. Acela în care trec de B, pentru a merge spre C. Atunci aș avea autonomie totală. Libertate totală. Al patrulea salt al inteligenței ăsta ar fi : să-mi pot alege eu ținta spre care să merg. Am fi ca Dumnezeu.
- Asta în modelul ales de tine ar însemna ce-ai spus mai devreme : să învingem moartea. Știu la ce te gândești ...  C ar putea fi Hristos.
- C necesită o nouă paradigmă. Pentru supraviețuirea între A și B este nevoie numai de inteligență, nu și de morală. Asta e de acum istorie. Pentru depășirea istoriei și intrarea într-o nouă paradigmă, ceva trebuie să se atașeze inteligenței. Calea geneticii de care ți-am vorbit are nevoie de timp, iar timpul nu și-l oferă decât o societate bazată pe morala izvorâtă din iubire. O specie imorală nu poate evolua decât spre extincție, fiindcă modelul impus ca principiu este unul greșit. Și individul reglează societatea, nu numai invers, și mai ales el îi dă valoare.  Prin genetică nu putem obține decât un trup nemuritor, care poate fi însă ucis. De ticăloșia unui om, de o revoltă, de un cataclism. Și chiar dacă am putea transfera la un moment dat o conștiință pe un trup de titan, ce viață ar fi ? ce trăiri ? și cum ar putea evolua acea conștiință  ? Totul s-ar opri la momentul transferului, pentru că după transfer va fi altă viață. Și dealtfel, tot ceea ce e material nu e indestructibil.  De aceea calitatea individului trebuie să primeze. Și trebuie să alegem sufletul. Pentru că doar el e nemuritor. Dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri.
- Până la urmă avem nevoie de ce ? Morala face contabilitate din religie și așa cum spunea Sartre, din Dumnezeu un Director General.
- Eu cred că spre Dumnezeu ne îndreptăm. Dumnezeu nu ne-ar fi dat acces la conștiință pentru moarte. E un non-sens. Eu cred că materia se organizează prin legile lui Dumnezeu pentru viață și viața e rodul conștiinței și nu invers. Conștiința e cea ce încearcă să se smulgă din materie și să iasă la lumină spre Dumnezeu prin inteligență. Prin spirit. Tot ce are nevoie omul pe acest drum e să accepte primatul vieții, să își recunoască greșelile și să învețe să ierte. Într-un cuvânt : să iubească. Asta o face numai conștiința, care este din punctul meu de vedere asemenea chipului lui Dumnezeu. Neîncrederea că nu putem trece de punctul B este cel mai groaznic lucru și cel care a generat în istorie cei mai urâți oameni. Punctul final al conștiinței e că A este alfa și B, omega. Adevăratul început și sfârșit. Conștientizarea faptului că de la Dumnezeu venim și la El ne întoarcem. Altfel, omul nu e decât o biomecanică proteică și, adevărat, inteligentă.
- Deci dacă am înțeles eu bine, drumul conștiinței se face prin inteligență, inteligență care evoluează de la memorie și experiență, dezvoltând creativitate, apoi  identitate și lume prin cuvânt, apoi voință și cunoaștere și ...ultima treaptă spre ea, conștiința, în deplinătatea ei,  ar fi această morală ?
- Dar nu orice morală ! Morala revelată omului prin iubire. Legea lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu. Toate treptele astea, trebuie să o spunem, la om nu vin una după alta. Ele apar împreună. Se dezvoltă împreună. Se sprijină una pe alta. Ele sunt de la început toate în om și ies la suprafață împinse de conștiință prin forța spiritului.
- Eu cred că morala e în plus, Bogdan. Nu are logică. Și oricum, sper că îți dai seama că ceea ce spui nu are nimic de-a face cu știința. Sunt cel mult niște tribulații filozofice. Noi suntem oamenii științei, ai experimentului. Nu ne putem baza pe speculativ. Să nu le mai spui la nimeni că ai să te faci de râs. Ce facem noi acum e să vorbim așa ... discuții ... înțelegi, nu ? Oricum, eu cred că liberul-arbitru e principalul dar pe care ni-l oferă conștiința. Oricine are conștiință, poate să aleagă atât binele, cât și răul. Și asta și facem.
Bogdan se gândea în sinea sa : Pe o tablă de șah imaginară Dumnezeu jucase la sacrificiu. Fiul ... El a câștigat partida pentru Domnul său.  Pentru că nu are logică ... deși logica o percepi abia la final când vezi și înțelegi din ansamblu că partida a fost câștigată.” Ar fi vrut să-i spună mai multe despre lucrurile acelea pe care nu și le putea explica nici el, lucrurile acelea despre care nu putea spune cum ? de ce ? îi apăruseră tocmai lui în minte. Despre faptul că sufletul omului este ca ipostasul Dumnezeului- Tată, că el este cel care naște conștiința, că aceasta este similară Lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, cel născut, nu făcut, că ea vine odată cu sufletul în om, că ea urcă în om prin puterea Cuvântului, și chiar dacă nu se manifestă de la început în întregime, din cauza frăgezimii trupului, ea este de la început în sufletul întrupat, că și inteligența omului este ca imaginea în oglindă a Duhului sfânt, că aceasta purcede deasemenea din suflet, așa cum și Duhul purcede din Tatăl, că întărirea în Duh, creșterea în înțelepciune, necesită respectarea acelei legi lăuntrice, etica iubirii, morala sădită de la bun început de Dumnezeu în inimile oamenilor. Că voința, ca și libertatea născută din ea, sunt atribute ale sufletului,  după cum este și voința atotputernică un atribut al Dumnezeului- Tatăl. Că iubirea este o valoare și o lege a conștiinței  așa cum și  Hristos – Fiul este în întregime Iubire, iar iubirea este singura Lui lege, iar despre creativitatea spiritului ... Ce s-ar mai putea spune decât că este la rândul ei similară harului și puterii creatoare a Duhului Sfânt, căci așa cum toate s-au făcut în creație prin harul și puterea Duhului, tot așa prin inteligență omul devine și el creator. Dar nu ! Prietenul lui nu era pregătit să înțeleagă lucrurile astea așa că-i spuse altceva.
- Ca o parafrază la maxima lui Pindar, Vladi, cea mult iubită de preferatul tău Nietzsche, am să-ți spun doar atât : să devenim ceea  ce suntem !
- Și ce suntem, Bogdan ?
„ Suntem fii ai Lui Dumnezeu ” gândi Bogdan.
- Suntem ceea ce dorim să fim, Vladi. Suntem liberi să fim ce vrem. Inclusiv Hitler a fost liber să fie Hitler. Nici nu știu dacă e cinică sau frumoasă această libertate.
- E cinică. Categoric ! concluzionă Vladimir.
- Eu totuși înclin să cred că e frumoasă. E foarte multă iubire, speranță și încredere în ea.
- Știi ce cred eu că face diferența între conștiință și inteligență ? Inteligența nu va spune niciodată da la o întrebare la care altă dată a răspuns cu nu, și nici nu va spune nu, gândindu-se la da. Aici se opri amuzat. Așa cum o face o femeie. 
- Nici nu știi dragul meu prieten ce lucru mare ai spus. Poate ar trebui să avem acel dram de nebunie pentru a trece dincolo. Iubirea are logica ei care o plasează în afara inteligenței.
Bogdan de acum tăcu. Vladimir simți și el că nu mai e nimic de spus așa că tăcu și el. Era de acum din nou multă liniște în jur. Copacii tăceau. Iarba tăcea. Cerul tăcea. Lumina, la fel tăcea și ea. Pentru câteva clipe totul fu îmbrățișat de tăcere, iar apoi tăcerea asta din toți și din toate se transformă numai în Bogdan în pace. O vrăbiuță se așeză lângă banca lor și începu să ciripească. Glasul ei se confunda cu glasul întregii lumi. Prin glasul ei, copacii începuseră să cânte, iarba cânta și ea, cerul cânta, lumina cânta. Totul era altfel, deși totul era la fel. Dumnezeu îi dăduse glas acestei păsărele mici, cât să reprezinte un univers. Vladimir asculta prin ciripitul ei frumusețea naturii. Bogdan însă, asculta glasul lui ...
 Și era așa de bine, pe cât era totul atât de frumos.
...............................................................................................................
Ce e mai grav și perdant pentru noi ? Să nu știm cine suntem cu adevărat și să nu știm astfel cine putem fi sau să fim ceea ce nu suntem, printr-o minciună ? În somnul celui care umblă stă uitarea de sine. Așa cum uităm de respirație sau de bătăile inimii, uităm și de noi. Noi nu trebuie să trăim somnul, ci pe noi înșine, căci somnul acesta din stare de veghe nu naște visul nostru, ci visul înșelării. Logicul va răspunde întotdeauna doar la întrebarea cum ?, iar perplexitatea din fața misterului la rândul său doar la întrebarea de ce ? .
.................................................................................................................
Dialog din Solaris de Andrei Tarkovski :
Hari : Știi cine ești ?
Chris : Da, toți oamenii știu.
Știm cu toții că putem fi buni, dar nu vrem să fim. De ce ? Toți oamenii ar trebui să se ridice și să se întrebe de ce ?

               

vineri, 17 martie 2017

Jurnalul lui Vladimir ... ( schițe de roman )

" Îl invidiam pe Bogdan. Ca o trădare de frate îl învidiam. Da ! Da ! Da ! De trei ori da ! Fiindcă de trei ori a cântat și cocoșul inimii mele, anunțându-mă că l-am mai vândut iar de trei ori pe Hristo și că se face iar dimineață doar  în lume, nu și în noaptea aia a mea întunecată de care nu vrea să știe nimeni. Aia mai a dracului și mai statornică decât râia, dosită de moarte în buzunarul de la piept al minții mele. Aș fi vrut să fiu ca prietenul meu. Să pot avea și eu un dram de credință și astfel de siguranță. Dar mă uit la mâna mea întinsă cu care cer viață cu ochii cusuți ai unui om de paie inteligent, stând sperietoare de ciori într-un lan mediocru. Răstignit acolo între gânduri pe doi pari, cu trupul meu simțitor învelit de cârpele imposturii, văd palma asta a mea goală împungând ca un băț cerul. Golită ca un intestin, mâna asta neuronală cu care cerșesc lumină e goală încă de la Apocalipsa cu care am judecat cărțile citite. Mereu o voi vedea goală. Ăsta e blestemul meu. Nu pot să apuc nimic din ceea ce nu se poate apuca. Doamne, sunt momente  ... Am momente de o luciditate barbară și violentă. Sunt un sadic primitiv, sporovăind nebunește cu mine însumi și respirând angoasant, ca dintr-o unică alveolă pulmonară înecată în vapori de diluant, aerul toxic al înălțimilor. Sadic și cinic, pentru că nu am suficientă inimă ca să fiu moale ca o piftie de porc pe masa de Crăciun. Creierul meu nu doar mi se pare de oțel. Este ! Spintecă tot. Dar străpunge și inutil aerul. Dac-ar curge sânge ... O, dacă ar curge sânge și din cerul ăsta al meu plin de mațe. Ce bine ar fi ! Dar eu sunt altfel. Am senzația că cei prea inteligenți își pierd inocența, că inteligența singură e un blestem pecetluit pe vecie. Nu pot să nu mă întreb de ce sunt așa. Pentru că simt totuși o mare iubire în mine. Inutilă. Avortată. Simt copilul pierdut. De ce ? Eu nu pot înțelege concepția imaculată, nu pot înțelege învierea. Înțeleg în schimb cuiele, crucea, ciocanul, călăul, gaura dintre coaste în care să-mi pot băga degetul și să simt pleura pe unghie că mi se împotrivește. Le înțeleg. Dar învierea cu trupul, nu ! Niciodată. Sunt eu oare tâmpit ? Sau poate trebuie să fiu mai tâmpit decât atât, făcând acel sacrificiu al intelectului ca să pot crede și eu cu o inima germinală plină de semințe rodul acelei morți spre înviere ? De ce Bogdan poate ? De ce Bogdan e atât de departe și eu atât de ... Îl invidiez. Mi-e drag prostul. Mi-e  drag fiindcă aș vrea să fiu și eu ca el. Am în schimb amară lipsa lui Dumnezeu. Când aud vorbindu-se de dulceața Lui aș vrea și eu să gust. Dar eu vreau cu papilele limbii mele. Știu că nu se poate și totuși asta vreau. Citesc frecvent în Evanghelii : Luați ! Mâncați ! Acesta este trupul meu. Eu știu că mănânc pâine. Știuuuuuu că mănânc pâineeeeee !!! La naiba ! Nu se poate și altfel ? Crucea lucidității e la fel de grea. Poate chiar mai grea. Îmi ține toate porțile închise. Degeaba bat. Nu mi se va deschide. Știu. Am bătut. Am vrut să pricep. Crede și nu cerceta se referă la handicapații inteligenți ca mine. Da. Sunt inteligent. Nu mă laud. Am făcut testări psihologice. Sunt peste medie. So what ? Nimic nu mai e de spus. O să mă înec probabil în propria mea rațiune. Singur. Toți cei ca mine mor singuri. Îngerul meu păzitor ce dracu face ? M-am dat lumii. Da. M-am vândut lumii. Sunt dependent de această vânzare. Mă umilesc ca să pot simți ceva. Ca să pot și eu ... Mint. Tot timpul. Sunt altcineva. Mă fandosesc. Îmi place să râd de proști. Nu de oligofreni. De proștii normali care cred că ei chiar sunt deasupra mea, fiindcă ei merg la biserică, spun rugăciuni, țin post, aprind lumânări și pupă mâna popii. Ei sunt ... acolo ... Eu, nu ! Eu sunt diavolul. Mă chinui. Am speranțe ... Dacă așa arată diavolul, am speranțe. Până când ? Adevărul e că mă fut pentru bani ! Pentru bani mulți. Femeilor le spun că fut pe bani, dar de fapt mă fut pe bani ! Nu-mi pasă. Moartea privește peste umărul meu. E întotdeauna acolo. O știu acolo. Omniprezentă. În cele mai lucide momente mă privește și o privesc. E atât de reală în neființa ei. Doamne, cît e de reală. Uneori intru în panică și devin anxios. Și atunci beau. Beau și îmi chem cavaleria. Dar de o bună bucată de timp nici sexul nu mă mai salvează. Am ajuns la limită. Va veni vremea când va fi numai alcool. Și după alcool ... din nou moartea. Trează. Vie. Acolo. Cocoțată pe umărul meu. Un acolo diferit de al vostru, de al lor, de al pizda mă-sii. Niciodată acel acolo nu va fi al nostru. E doar al meu. Așa cum dacă și tu îl ai e numai al tău. Ăsta e iadul cel nepromițător, furat la alba-neagra și miroasind nu a sulf, ci a neputință. A nimic. A foame transformată în pâine. Asta e  iadul meu. O gură care-și mestecă, nesăturându-se niciodată, foamea.  Moartea îmi stă pe umărul meu cum ar sta într-o vitrină dintr-un mall părăsit. Ca o aripă ciuntă și neagră cu care nu se mai poate zbura. Să mori ca să învii ! îmi spune Bogdan ca un bulldog cu gura plină de adevăr amestecat cu salivă. Îl urăsc. Îl urăsc pentru că moartea mea e altfel. E sterilă. Nu poate concepe viața cu mine. Doar se fute cu mine, așa cum și eu la rândul meu ...
Și n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ... n-am vrut decât să uit ...
Sunt numai trup. Și după trup nu mai e nimic. Sunt pierdut. Dar nu pot spune că nu am trăit."


miercuri, 15 martie 2017

Jurnalul lui Bogdan ... (schițe de roman )

          ” Fifilina e prietena mea. O corcitură între un motan maidanez negru și o aristocrată British Shorthair brown. Eu sunt cel care îi aduce mâncarea. Îi ofer siguranță. Ce mă enervează câteodată la ea ? De fiecare dată când îi schimb nisipul, de fiecare dată când totul e curat, ea vine și se cacă pe nisipul acela perfect. Întotdeauna face gestul ăsta. Mă disperă. E o boieroaică pentru care viața e simplă. Poate ar trebui să învăț ceva de la ea. E ceva Zen în gestul ei. Ceva mistic. Lipsa de atașament. Uff, eu care găsesc mereu ceva spiritual până și într-un rahat de mâță. Tot timpul am fost așa. Mi-au plăcut miturile, chestiile ezoterice, taina, nevăzutul simțibil, visurile. Am fost ca primii aborigeni, copii ai Pământului, poate primii care au numit Pământ, pământul. Cu ce mă ajută să știu atunci când ținând de mână femeia iubită și privind luna printre frunzele teilor mirositori că ea, luna, nu e decât un pietroi ? Cu ce mă ajută să știu că stelele sunt niște uzine ale universului, că atunci când sunt mai strălucitoare s-ar putea să fie chiar în ultimele lor clipe ? Că vor face odată implozie, colapsând sub forța gravitației și își vor întinde hoitul de praf într-un univers aproape gol ? Toată această știință a rupt vălul magic aruncat de visurile copilăriei speciei noastre peste lume și ne-a transformat din visători în hateri. E atâta dorință și atâta tristețe în cunoașterea noastră. Ar trebui să fiu mai optimist. Întotdeauna va exista mereu o altă lună, alte stele. Magia modernă e puterea științei. Tărâmuri noi ale creativității. Poate prietena mea din viitor va ofta privind la steaua mea virtuală, la Lumea nouă în care pulsează biții. Dar lumea vie ? Să nu mai fi rămas nimic să ne mire în ea ? Unde s-au dus poveștile cu arborii zei, cu vulturii și leii totem ? Poate vom reuși odată să aflăm cum învățăm, dar de ce învățăm va fi mai presus de noi. În fața omului de acum stau două opțiuni : să spui că soarele luminează pentru om sau să spui că soarele luminează pur și simplu. Care alegere e mai generoasă ? Cea care pare tâmpită sau cea care ne pare logică ? Știința a făcut din noi, din oameni, din nou animale, după ce teologia și mistica ei a făcut din primitivii animale, oameni asemenea zeilor. Mă uit la toaleta mea curată. Miroase a flori. Și mă gândesc la Fifilina. Apoi mă gândesc la tot universul ca la o toaletă impecabilă și nu știu ce să fac. Neocortexul funcționează, dar mai presus de el, mațele mele și mațele lumii se vor goli în această lume perfectă.”

 Bogdan lăsă pixul jos. tristețea lui nu o putea îmbrățișa decât un alt om. Un alt om ...

joi, 6 octombrie 2016

Tabieturi cu măsură



M. este de profesie subinginer. De locuit, locuiește în orașul T. , dar de aproape 10 ani face naveta în orășelul J. Când cu microbuzul, când cu trenul . Cel mai mult cu trenul. Dar nu din obișnuință …  nuuu ! … lui chiar îi place mai mult cu trenul. Să vă explic de ce . Tabieturi.  În fiecare dimineață  se trezește la 5.40. La ora 6.30 are trenul personal, care-l duce în orășelul J. M. stă la cinci minute de gară. Nu e un fandosit, așa că la 5.55 el e deja îmbrăcat și iese pe ușă. Programul său este foarte strict și nu se abate nici măcar un minut de la el. La ora 6.00 îl găsești la bufetul gării. Cafeaua de dimineață. Trebuie să vă spun că subinginerul M. este divorțat. Nevasta l-a părăsit, în parte și pentru programul său infernal de navetist. Așa că dimineața nu are pe cineva lângă el, care să-i facă cafeaua. Și lui îi place cafeaua cu rom. Întotdeauna la bufetul gării din T. cumpără o cafea și 250 ml de rom . La ora 6.20 se urcă în tren.  Iar în tren are întotdeauna la el o votcă Polar . 250 ml. E suficient . Până la J. trenul face cam 20-25 de minute, astfel că,  aproape întotdeauna,  la ora 7.00 îl găsești la birtul  ” Cetățene, intră și arde o votcă ” , care e chiar lângă gara din J. . Cinci minute de mers pe jos. La pas. Aici, după cum îi spune și numele locației, arde încă 250 ml. Asta e măsura lui. 250 ml. Tot de votcă, bineînțeles ! E mult ? E puțin ? Nu se cade să judecăm noi aici  și acum. Trebuie totuși să recunoaștem că iarna, mai ales când e foarte frig, mai ia din când în cînd și un litru de vin fiert. Dar numai iarna . Pentru încălzire ! De aici, la 7.30 ia un microbuz local, care-l duce aproape de mica uzină, unde lucrează. Pe microbuz nu bea niciodată . V-am spus : tabieturi ! La ora 8.00 , pe ceas, domnul M. își începe lucrul. La ora 16.00 fix,  îl termină . Pe drumul de întoarcere … Cronometru, nu alta ! Ia microbuzul înapoi, spre gara din J. la 16.15, astfel încât la 16. 30 arde, după cum v-am mai spus 250 ml de votcă. Ora 17.00 se suie în tren, unde … v-ați prins ! … o altă votcă Polar, măsura lui … 250 ml. 17. 25 orașul T. . 17. 30 la birt . Dar de data asta fără cafea … doar rom. Cât ? Bineînțeles ! Tot măsura lui : 250 ml !  Ora 17.55 intră în casă. 18.00 fix … ce mai contează  …? Nu v-am spus ? Cronometru, nu alta !

Se spune că locuitorii din vechiul Konigsberg, orășelul din fosta Prusie Orientală, actualmente Kaliningrad, își potriveau ceasurile după orele la care se plimba Kant, celebrul lor concetățean. Eu aș spune fără să ezit, că acest lucru ar putea să-l facă atât  locuitorii din orașul T, cât și cei din orășelul J. Dar nu după Kant, ci după domnul M.. Pentru că așa cum ați sesizat deja,  programul domnului M. este imbatabil sub acest aspect . Ca un ceas elvețian, dacă e bine uns. Noi românii ne dăm unul altuia, întotdeauna, ca exemplu , disciplina prusacă. Ei,  bine ! Eu vă spun, nu cunosc un român mai ordonat în ceea ce face, ca domnul M., și asta în ciuda programului său infernal de navetist.  Zău, așa ! Deci, se poate ! 

luni, 25 mai 2015

Povestea șarpelui cu ochelari

Povestea șarpelui cu ochelari

  Plictisit să mai stea în bibliotecă, șarpele cu ochelari se hotărî să privească spre lume din interiorul ei. Ani de zile nu făcuse altceva decât să citească ce scriseseră alții . Și se scrisese atât de mult,  încât la un moment dat își dădu seama că nu i-ar fi ajuns toată viața ca să termine de citit toate cărțile ce fuseseră scrise până la nașterea lui. ”Fie, “ chiar își zisese la un moment dat , “ voi citi numai cărțile importante .”  Dar chiar și așa tot erau prea multe . Fiind un șarpe cu mult bun simț , se gândea mereu că și alt autor trebuia citit, apoi și altul, și tot așa până când a observat cum îi scade vederea . Atunci, trebuie să vă spunem , a fost pentru prima dată când un șarpe din neamul lui a avut nevoie de ochelari .  Mulți șerpi îl priveau ca pe o curiozitate ,  pentru că ochelarii lui erau de vedere și nu desenați pe spate ca la  ceilalți .  Erau însă și alții mai obraznici ,care strigau dupa el :   “Ochelaristule ! “. Dar el nu se supăra, pentru că știa că toate astea erau simple gesturi  neînsemnate , ale unor șerpi , care nu citiseră nici o carte în viața lor. Și totuși de la ochelari , după cum veți vedea,  a pornit totul .
Ieșind în lume, văzu pentru prima dată  cerul, soarele , iarba, florile câmpului , copacii și se bucură nespus de mult, fiindcă despre ele numai citise și doar atât . Le știa, dar le știa așa cum și le închipuise în mintea lui . Ce frumusețe, își zise el în gând, se află dincolo de cuvinte . Dar bucuria cea mai mare o avu când, pentru prima dată în viața lui, văzu și alte viețuitoare ale pământului :  gâze, viermi , fluturi , păsărele și tot felul de animăluțe , una mai drăgălașă ca alta . Cu toate dorea să vorbească și cu toate dorea să lege prietenii pe viață . Lumea îi era deschisă  și el se simțea pregătit să o primească în brațele sale . “Și eu sunt făcut să-l bucur pe Dumnezeu !” , striga sufletul său din inimă. Atunci a știut că lumea descrisă în cărți , deși era și ea  fermecătoare în felul ei , era o lume în care viața nu-l putea îmbrățișa la fel .
Toate au fost bune și frumoase până când , tot târându-se pe drumul lui , a întâlnit un loc ciudat . La început a crezut că sunt niște mușuroaie făcute unul lângă altul de niște furnici gigantice . Totuși , ceva nu se potrivea cu ce știa el despre furnici . Acele ridicături de pământ aveau deasupra lor o pălărie de paie . Din ele au ieșit la un moment dat niște ființe , la fel de ciudate , aproape goale , alergând pe două picioare și țipând în timp ce agitau în mâini niște bețe . Se furișă după un copac ca să nu fie văzut și începu să le urmărească . Dintr-unul din mușuroaie se auzi o voce . “ Copii, jucați-vă frumos ! Să nu vă loviți ! „
Aha ”, își zise în minte din ce în ce mai curios . „ Deci ființele astea se numesc copii.” Și abia își termină gândul , că se trezi privit ochi în ochi de la distanță de unul dintre ei , care imediat strigă :  „Un șarpe ! Uite un șarpe ! ” . Deconspirat, crezu că ar fi bine dacă nu s-ar mai ascunde și ar ieși în întâmpinarea acestor copii cu toată bunăvoința . Ceea ce și făcu , iar gestul său se dovedi de fapt a fi un bun prilej pentru copiii ce agitau bețele , ca să-l înconjoare amenințător .

-         Bună ziua , le zise ,  privindu-i cât putu de galeș pe sub ochelari . Cuvintele sale avură efectul unei magii , ceea ce-i dădu și mai multă încredere . Eu sunt un șarpe de bibliotecă .
Copiii  lăsaseră bețele jos și se holbau la el acum ca la ceva nemaivăzut . Și nu erau departe de adevăr . Unul dintre ei , mai blând , îi răspunse :
-         Ce fel de șarpe ești  ? Tu ... Vorbești ? Și ce porți pe cornul ăla  ... Sticlele alea rotunde ce sunt ?
-         Ăștia ?! Sunt ochelarii mei . De la citit mi-a slăbit vederea și doctorul mi i-a recomandat să - i port permanent .
-         Să-l omorîm , zise țâfnos, unul din copii și ridică bățul să dea în el .
-         Stai , strigară șarpele și băiatul care-l văzuse primul , amândoi deodată , unul de frică, celălalt din curiozitate .  Să –l întrebăm cine e . Tu ești șarpele rău din cartea sfântă ?
-         Cartea sfântă ?!   În lumea noastră  , a șerpilor de bibliotecă  nu avem așa o carte . Și nu, nu sunt un șarpe rău . De fapt,  noi șerpii am învățat la școală că suntem cu toții buni .
-         Nu are cum să fie bun , zise copilul care dorise să-l lovească . Sticlele alea sunt drăcești . O să ne vrăjească cu ele și o să ne transforme în broaște, ca să ne poată apoi mânca . Eu zic să-i zdrobim mai bine noi capul,  acum cât mai putem.
-         Nu, nu ... Eu nici măcar nu mănânc broaște ! Sunt vegetarian , strigă șarpele . Și ochelarii sunt numai pentru citit . Credeți-mă pe cuvânt  !
-         Tu nu vezi cum sîsîi ? Cine să te creadă pe tine ? Ești un mincinos . De aia ți-e limba despicată . Ești păcătos și Doamne – Doamne te-a blestemat să te târăști . Zi-mi mie acuma că nu te târăști , țipă copilul țâfnos .
-         Bine, dar ăsta e mersul meu . Așa m-am născut . Unele viețuitoare merg pe patru picioare, altele zboară, voi de exemplu , copiii , mergeți pe două . E prima dată când văd copii.
-         Noi suntem oameni , zise țâfnosul .
-         Oameni ?! Nu sunteți copii ? Așa am auzit că vă strigau .
-         Suntem copii, adică puii oamenilor, îi răspunse copilul care-i ținuse partea mai devreme.
-         Aaa , acuma înțeleg ... Sunteți pui de oameni .
-         Tot nu mi-ai răspuns , zise țâfnosul . Dă –mi ochelarii tăi ! Dacă mi-i dai nu-ți mai crăp capul .
-         Păi, nu prea pot ... Dacă ți-i dau , nu mai văd și nu mă mai pot întoarce acasă . Te rog frumos , lasă-mi-i !
-         Ei, dacă e așa cum zici tu, ți-i las, zise țuguindu-și buzele țâfnosul, într-o încercare de a-l imita .
-         Mulțumesc, mai apucă să zică șarpele și o lovitură în cap îl năuci . Apoi mai simți una și apoi nimic. Țâfnosul privea râzând, mândru de isprava lui , la ochelarii sfărâmați și capul sângerând al șarpelui .
-         Ce-ai făcut mă ? țipă copilul blând la el . Ce ți-a făcut mă, de l-ai omorât ?
-         Șarpe de bibliotecă ... ? Ochelarist ?!  La ce școală ai învățat tu de șerpi vegetarieni ? se înfurie țâfnosul și pe el. Ce , eu sunt prostul lui ?
-         Dar tu nu ai văzut cât era de blând ? mai zise copilul blând .
-         Dacă mă enervezi , îi iau și pielea ! îi răspunse țâfnosul .
-         Bine, bine , cum zici tu ...  Hai să-l lăsăm , că acum e mort . Hai acasă , frate . Și nu te mai supăra .
Dinspre așa zisele mușuroaie se auzi din nou vocea, care-i îndemnase pe copii să fie cuminți . „ Cain ! Abel ! Haideți  la masă ! “

 Copiii plecaseră .  Puțin câte puțin soarele cobora de acum spre asfințit . Se însera . Se făcea din ce în ce mai rece, dar răcoarea nopții îl ajută să se trezească  din starea de inconștiență pe șarpele nostru .  “ Noroc că puii de oameni nu au forța oamenilor maturi “, gândi șarpele .  “ Și noroc de ochelarii mei , care m-au salvat și m-au protejat de lovituri ” . Cu mersul lui târâș dat de Dumnezeu   șarpele  hotărî să se îndrepte  de - acum către casă și către biblioteca sa ,  pe care o știa că-l va aștepta oricât de mult ar fi lipsit . Mai înțelept , înțelesese că atunci când dorise să vadă lumea din interiorul ei , o privise  tot din spatele ochelarilor . Ori lumea reală nu era cea din spatele ochelarilor,  ci aceea care se desfășurase atât de nemilos în fața ochelarilor săi . “ Și dacă un om poate fi așa “ , mai gândi șarpele ,  “mă îngrozește lumea din spatele ochilor săi .”